Kilometrul 32, penultima oprire la check-point pentru apă. Hai că poți! Mă încurajez cu voce tare. Încă 10 kilometri și termin primul meu maraton, cu Vasco aliat, așa cum aveam să aflu. Și încă ce maraton! Mi se pare ireal că trăiesc această experiență la Tokyo, chiar la unul dintre cele șapte Majors. Mă uit la ceas, au trecut deja 3 ore și 20 de minute, am șanse să mă încadrez în timpul pe care mi l-am propus, de 4h30.

De când s-a dat startul, fac doar calcule. Mă ajută să rămân concentrată și să îmi păstrez motivația. Am împărțit maratonul în patru secțiuni și cum deja s-au dus mai bine de trei sferturi, consider că greul a trecut. Pornesc din nou cu avânt și caut cu privirea pe cineva care pare mai experimentat decât mine de care să „mă agăț”, ca să mă ducă la finish într-un ritm constant. Trec și de borna de 35 km, iau ultimul gel, conform planului. De acum, mă mai opresc doar la 38 kilometri, apoi trec linia de sosire.

Sursă foto: Facebook 東京マラソン財団 / Tokyo Marathon Foundation

Energia finalului și adrenalina mulțimii

E trecut deja de prânz și razele soarelui strălucesc puternic, organizatorii ne anunțaseră deja că temperaturile sunt ceva mai ridicate decât de obicei pentru începutul lunii martie. Noroc că vântul adie încetișor, așa că încerc să măresc ritmul. În jurul meu se simte energia finalului, alergători hotărâți își fac loc în depășire, în timp ce alții filmează mulțimea de susținători.

Când mi-am făcut documentarea despre maraton, acest aspect m-a fascinat pur și simplu și abia așteptam să fiu aici. Toată aprecierea pentru cei peste 37.000 de alergători. Dar să te susțină pe traseu aproximativ două milioane de oameni! E fabulos, cel mai frumos vis devenit realitate. Mă prinde entuziasmul și continui să alerg cu mai mult elan. Le zâmbesc japonezilor care ne încurajează de pe margine și deja mă văd la final, în timp ce îmi primesc medalia.

Mai verific o dată pace­-ul pe ceas și, fără să-mi dau seama de ce, privirea îmi zboară spre picioare, moment în care simt ceva ca o înjunghiere în glezna dreaptă. Mă gândesc că mi se pare sau e o durere normală, la o așa distanță, poate am și forțat puțin. Nici nu am mai alergat vreodată atât de mult, în antrenamente m-am oprit mereu la 30 km. Da, o fi normal, dar mai bine rămân într-un ritm lejer. În câțiva metri, o durere și mai puternică, tot acolo.

Dureri, teamă și dorința de a ajunge la finish

Mă opresc și, pentru o clipă, am impresia că am greșit. Alte dureri, musculare de data asta, încep să mă cuprindă. Parcă fusesem anesteziată de euforia momentului, dar acum mă trezesc brusc din amorțire. Glezna îmi zvâcnește și merg șchiopătând. Strâng din dinți la fiecare pas și îmi dau lacrimile. Totul mergea perfect, mai era doar puțin până la încununarea celei mai frumoase experiențe sportive din viața mea. Mă trag într-o parte, pentru că îi încurc deja pe ceilalți participanți, care mă ocolesc și pe stânga, și pe dreapta.

Îmi amintesc că trecusem cu vreun kilometru în urmă de un punct medical, iar spre finalul cursei trebuiau să fie amplasate cam din doi în doi kilometri. Deci următorul ar trebui să fie curând. Îmi târâi piciorul accidentat și încerc să îmi fac ordine în gânduri. Nu mai e mult și nu e grav, sunt încă în picioare. Îi rog să îmi dea un analgezic și merg până la final, dacă altfel nu se poate. Nu e marele meu finish grandios, dar voi fi acolo. Trebuie să fiu acolo. Pentru nimic în lume nu renunț.

Bariera lingvistică și salvarea tehnologiei

Epuizarea și teama îmi încâlcesc gândurile în timp ce ajung la punctul medical și caut în memorie cum se spune „gleznă” și „analgezic” în engleză. Dar, surpriză! După doar câteva cuvinte, realizez că nu înțeleg nimic din ce îmi spune bătrânica prietenoasă cu vesta de voluntar. Mă aplec, îmi prind glezna dureroasă și mai încerc o dată în engleză. Îmi zâmbește compătimitor, dar în ochii ei citesc neputința, în timp ce ridică din umeri.

Sunt pe punctul de a renunța, când îmi amintesc de un detaliu salvator: în centura de cursă am un translator instantaneu Vasco Translator V4. Iubitul meu, un adevărat pasionat de gadgeturi care îți fac viața mai ușoară, mi l-a oferit cadou înainte de plecare, alături de o pereche de căști cu traducător Vasco Translator E1. Am făcut împreună câteva simulări înainte de plecare, ca să învăț măcar să spun Konnichiwa și Arigatou.

Eram deja familiarizată cu funcția de traducere instant, așa că îmi mai revin puțin. Când o să audă că m-a salvat cu ideile lui, sigur o să se umfle în pene pe vecie. Dar, sincer, acum sunt mai mult decât recunoscătoare. Cu mâini tremurânde, scot micuțul meu aparat de tradus și îmi rostesc problema în română, pentru ca blânda și răbdătoarea voluntară să o audă direct în japoneză.

Căldura umană și curajul de a merge mai departe

Se luminează la față, înțelegând ce s-a întâmplat, și caută în trusa de prim-ajutor unguentul-minune, care să-mi țină glezna amorțită până la final. Apăs butonul microfonului ca să continuăm conversația cu translator vocal și ascult cum mă sfătuiește ce să fac în continuare. Mă întreabă dacă am pe cineva care să mă ajute după cursă și devine îngrijorată când aude că sunt singură în Japonia. O asigur că o să mă descurc și îi mulțumesc pentru ajutor.

Dau să plec, dar simt nevoia să mai apăs o dată pe butonul de traducător instant ca să o întreb dacă pot să o îmbrățișez. Nici nu mai așteaptă vreo secundă și mă cuprinde strâns în brațe. Nici nu îmi dau seama când încep să plâng și se emoționează și ea. Aveam nevoie de asta mai mult decât credeam. Lacrimile îmi curg șiroaie pe față, îmi trag nasul și încep să râd, de recunoștință și fericire că sunt aici. Trag adânc aer în piept și sunt gata să pornesc la drum.

Îmi pun la loc neprețuitul dispozitiv, pentru că știu deja să spun Sayounara, de când testam acasă superbele căști cu traducător. Alți alergători îmi oferă zâmbete de compasiune când mă văd plecând șchiopătând de la punctul medical. Dar mie mi-a revenit curajul și energia. Nici nu mai doare atât de tare. Mai am patru kilometri și o să mă concentrez la momentul prezent. Încerc să merg mai alert, măcar să mă simt la cursă. Și dacă tot am timpul de partea mea, pot să scot telefonul și să fac poze și filmări. Ceea ce nu am făcut în prima parte, când eram prea stresată și prea concentrată. Poate că de asta aveam nevoie.

Mai aproape de linia de sosire: lacrimi și recunoștință

Mi se derulează prin minte planurile pentru următoarele două zile, când aveam atât de multe de vizitat. Trebuie să reconfigurez traseul. La sosire, m-am folosit de cele două căști cu traducător ca să pot discuta direct cu recepționerul de la hotel. A fost încântat să accepte să folosească și el o cască, și eu una. Atât de mult i-a plăcut designul, deși ne puteam folosi și de telefon. Acum sper să îmi facă recomandări de vizite în împrejurimi. Și, poate, un spital în apropiere, în caz că voi avea nevoie de îngrijiri suplimentare.

Îmi notez în lista mentală să caut și o farmacie. Ce ușurare am simțit când am aflat că funcția de traducere instant se aplică și la textele din fotografii. Cea mai mare teamă a mea a fost că nu o să înțeleg nimic din simbolurile specifice limbii japoneze. Dar m-am descurcat cu brio până acum. Ce binecuvântare să trăim acum și să profităm de tehnologia avansată a momentului. Slavă Domnului! Sau... mulțumim, Vasco! Și oricui ne îmbogățește viețile în acest fel.

Un pas de la agonie la extaz

Nici nu îmi dau seama cum a zburat timpul și mi se arată în față linia de sosire. Doar câteva sute de metri. Adrenalina și emoția că am ajuns până aici mă fac să uit de durere și să încep din nou să alerg. Ca un melc, desigur, dar intenția vine dintr-un loc bun. Aceleași lacrimi de bucurie, simt cea mai pură și mai surprinzătoare trăire, cum nu am mai simțit vreodată în viață. Îmi primesc medalia și felicitările, mai fac câțiva pași și cad în genunchi. Toate resursele mele s-au epuizat aici. Vine la mine o tânără și frumoasă japoneză să mă întrebe... de sănătate, bănuiesc. Îmi mai scot o dată „partenerul” de nădejde, fidelul traducător instant, și îi transmit că sunt bine și că sunt doar copleșită de fericire.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025