Am știut dintotdeauna că iubesc copiii și că îmi doresc să fiu o mamă tânără. Desigur, pe măsură ce treceau anii și mă lovea „realitatea din teren”, am mai prelungit această tinerețe. Până la 27 de ani, vârsta pe care o aveam când s-a născut Eric - o vârstă în care înveți să savurezi viața cu emoția unui pahar de vin bun. Medicul ginecolog care îmi urmărea sarcina, văzându-mă îngrijorată de posibile riscuri, mă liniștea spunându-mi că acesta este cel mai bun moment pentru mine. Venirea lui pe lume a fost un mix de emoții, fericire și entuziasm, anxietate și teamă de necunoscut.

Beciul Domnesc, partener de meditație

Abia ce s-a băgat la somn, Eric al meu, cel de șase ani, care doarme acum singur. Deși se anunțase că vom dormi pentru totdeauna împreună. În aproape toate serile în care ne puneam să dormim, avea atât de multe să îmi spună, că mă adormea el pe mine de fapt. Și uite acum, cât răgaz am. Profit că a venit weekendul și îmi torn un pahar de Cabernet Sauvignon Rose de la Beciul Domnesc Grand Reserve.

Mi-am luat cartea cu mine în sufragerie pentru a profita de liniște și a mai citi câteva capitole. Am pus-o pe masă, lângă pahar, și, din inerție, am luat telefonul. Mă uit prin pozele și filmulețele cu Eric. Mă duc la favorite: de la primii pași la începutul diversificării. De la prima zi de creșă până la „luptele” pe care le dădea pe când era în burtică. Mirosul subtil al vinului, cu savoarea sa delicată de fragi și flori de primăvară, se împletea cu dulceața amintirilor, aducându-mi un zâmbet în colțul gurii.

Cred că multe tinere mame, neexperimentate sau netrecute prin viață, pornesc cu așteptări despre cum va fi noua viață de familie. Așteptări nerealiste și complet lipsite de practică. Eu sunt departe de a fi o excepție. Oricât aș fi crezut că sunt pregătită să am un copil, cum dorința de a fi un părinte bun, iubirea și interesul sunt suficiente, adevărul este că am fost luată complet prin surprindere. În plus, poate ca o dovadă a lipsei mele de maturitate, puneam o presiune uriașă pe mine. Orice (consideram eu a fi o) greșeală o amplificam. Orice abatere de la a fi un părinte perfect era aspru judecată în gândurile mele, în nopțile mele nedormite.

Pe vremea mea…

Îmi amintesc că vorbeam cu bunica în primele luni de viață ale lui Eric și îi povesteam cât de greu îmi este, ce mult plânge și cât de obosită sunt. Ea e o minunată și știu că încerca doar să mă încurajeze, în timp ce eu aveam nevoie doar de cineva care să mă înțeleagă. Mi-a spus că asta e treaba mea, să am grijă de el și să îl cresc, să fiu puternică. Că pe vremea ei nu era niciun concediu de maternitate. Cu copilul în brațe, se ducea la câmp și nu mai avea când să se gândească la faptul că e greu. Avea și bărbatul de îngrijit, animalele, gospodăria. Așa a crescut patru copii.

Cu o altă ocazie, am mai primit o lecție profundă de viață, despre relația părinți-copii. Începusem să mă mai dumiresc cum e treaba cu Eric, nu că era mai ușor, dar învățasem să văd etapele de dezvoltare ca pe momente care trec până la urmă. Ba un puseu de creștere, ba o regresie a somnului sau vreo îmbolnăvire. Răbdare, cu această mantră reușisem să rămân pe linia de plutire.

Pentru liniștirea mea mentală, am ales să merg câte două ore pe săptămână la birou. Două ore la birou și două ore pe drum - o comoară de timp pentru mine însămi. Povestind despre nevoia mea de a pleca de acasă și de a vorbi cu adulți, niște părinți-elicopter extraordinari, care erau deja la vârsta de a avea și nepoți, mi-au explicat adevărata mea menire. Prin perspectiva a ceea ce simțeau ei: „noi doar pentru copii trăim”. Nu avem nevoie de nimic, pentru ei strângem, ne sacrificăm. Asta e bucuria noastră, să le fie lor bine.

Granița dintre generații

Cumva, aplicam și eu această concepție, de a trăi pentru copii, doar că într-un mod puțin diferit de aceste generații. Pentru că spre deosebire de părinții și bunicii noștri, când „parentingul” era mai degrabă despre supraviețuire, acum este despre a face lucrurile mai bine decât cei de dinainte. Să rupem cicluri de greșeli, să avem grijă de emoțiile copiilor noștri, să îi învățăm despre echilibru și fericire. Nu spun că e mai bine într-un fel sau altul, că părinții duși pe la psihoterapeut dau dovadă de mai multă înțelepciune sau că vreun sistem este fără pată.

Eu povestesc din ce am experimentat pe pielea mea, după un moment în care ajunsesem epuizată, stresată, nervoasă. Iar copilul, inevitabil, prelua din stările mele și ne învârteam într-un cerc neîntrerupt. Deși una dintre credințele (eronate) pe care le aveam la început era că trebuie să dovedesc că sunt o mamă bună, de una singură, să mă descurc și să nu cer ajutor, am învățat că nu e așa.

Ca în foarte populara vorbă, e nevoie de un sat ca să crești un copil. Eu credeam că e nevoie de o mamă perfectă. Nu, nici gând. Am cerut ajutor, atât pentru mine, cât și pentru Eric. Și deși nu credeam, oamenii au fost extrem de receptivi. Familie, prieteni, colegi. Există o solidaritate fantastică, dacă știi unde să cauți. Din păcate, există și acele voci, din ce în ce mai puțin agreate, că de asta ai făcut copil, ca să ai grijă de el, nu să ți-l crească alții. Atât de toxic și de dăunător mamelor la început de drum, și așa dezorientate și nesigure.

Nașterea unei mame

Apoi, pe măsură ce mai încheiam etape „bebelușești”, cum ar fi alăptatul sau scutecele, Eric devenea ușor-ușor un om în miniatură. Un omuleț cu chef de joacă, cu idei, cu pasiuni. Și deși ajunsesem pe linia de plutire cu serviciu, treburi acasă, timp cu Eric, am descoperit că eu, cea dinainte, nu mai eram acolo. Eu nu mai existam decât în rolul de mamă.

Mi-am dat seama atunci că eu vreau să fiu mai mult de atât, vreau să îi fiu model, să îl învăț cum e să te bucuri de viață. Să ai prieteni, să înveți lucruri noi, să experimentezi. Și încet-încet am prins curaj să ies din casă. Să cunosc oameni noi. Să aprofundez activități care îmi plac, dar și să încerc unele noi. Am ajuns să ne cunoaștem mai bine, atât împreună, cât și separat. Îmi doresc să vadă la mine bucuria de a trăi și să-l inspir să fie bine și să prețuiască timpul. Așa cum o fac și eu. Uneori, ca în această seară: câteva clipe pe canapea, cu un pahar de Grand Reserve alături, lăsând gândurile să curgă liniștite. Un moment doar pentru mine, un răgaz mic, cu savori fine și amintiri de toate felurile. Exact așa cum, în timp, am învățat să îmbrățișez viața.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025