La modul general, nu aș spune despre mine că am fost vreodată genul sportiv. Nu că mi-ar fi displăcut ideea, dar să zicem că întâmplarea nu a făcut să mă intersectez cu sportul. Până la un moment dat. Ca să ajung acum să sărbătoresc un an de când alerg. În septembrie 2023, se organiza în orașul în care locuiesc prima ediție a crosului „Popeștiul în alergare”. Primul gând a fost să-mi înscriu copilul la cursa dedicată vârstei lui, 4 ani atunci, cea de 400 metri. Apoi, mi-am dat seama că îmi doresc să îi fiu exemplu, așa că m-am înscris și eu la cursa pentru adulți, cea de 1200 metri.

Cum s-a simțit prima alergare

M-am trezit, așadar, dintr-odată, gata de prima alergare din viața mea de adult, dar la modul destul de inconștient. Habar nu aveam cum ar putea fi. 1,2 km nici nu suna mult. Ei bine, s-a dovedit a fi mult mai greu decât mă așteptam. Nici măcar nu am crezut că o să fiu în stare să termin alergarea, eram sigură că o să îmi dau duhul. Cred că singura mea motivație era că mă aștepta Eric la finish, așa că era musai să mă întorc. Cei 400 metri pe care i-am alergat apoi și cu el au fost puțin mai lejeri, probabil pentru că au fost în ritmul lui.

Cumva, totuși, nu am fost total îngrozită de cum m-am simțit, pentru că ce a urmat a dus la schimbarea majoră din viața mea. La marea mea bucurie și plăcere. Povestind la serviciu despre acest eveniment, una dintre colege m-a întrebat dacă nu aș vrea să alerg 10 km la Maratonul București, care urma să aibă loc în mai puțin de o lună. Eu, mare fan provocări, am zis „da” fără niciun dubiu. Ce putea fi așa greu, nu? 10 km după ce am crezut că mor alergând 1,2 km.

Prima cursă de 10 km

Tot ce a urmat a fost destul de intuitiv. Înțelegeam că nu aș putea să alerg 10 km fără să mă antrenez. În același timp, nu știam cel mai mic lucru despre asta, nici nu cunoșteam pe nimeni care să alerge. Am început să mă antrenez, deci, de capul meu, în micul nostru parc din Popești. Și prin „mic” vreau să spun că o tură de parc are în jur de 250 metri.

La primul antrenament am vrut să testez cam cât pot să alerg neîntrerupt, mi-au ieșit 3 km. Am continuat cu câte trei antrenamente pe săptămână, adăugând mereu mai multe ture, ca să cresc distanța gradual. În ultima săptămână înainte de cursă mi-am propus și am reușit să alerg 10 km, să mă asigur într-un fel că nu mă duc nepregătită.

A venit ziua mult-așteptată, ziua cursei. Ce energie fantastică, câtă bucurie și ce emoții am simțit. Recunosc că înainte de fiecare cursă, de atunci încoace, încă simt aceleași emoții și le ador! O combinație între frica despre cum va fi și fericirea că pot să alerg. Jumătate de cursă am fost împreună cu colega mea, într-un ritm destul de lejer, puțin mai ușor decât eram obișnuită din antrenamente. Iar în a doua jumătate, pentru că ea a făcut o oprire, am continuat singură până la final. Și cam așa au arătat primii mei 10 km:

Pasul următor: alergările de grup la 5AM

După Maratonul București, am continuat să alerg, pentru plăcerea alergării, de trei ori pe săptămână, câte 5 km. A urmat o altă întâmplare fericită, care mi-a oferit oportunitatea de a întâlni oameni foarte faini, care m-au sprijinit enorm și m-au încurajat să trec la pasul următor. În perioada septembrie-noiembrie, am alergat tot în faimosul parc, singură, la 5 dimineața. Pe de o parte, nu îmi plăcea ideea de a alerga cu martori. Pe de altă parte, asta era singura oră potrivită pentru mine, având în vedere programul cu copilul.

Înapoi, deci, la întâmplare. Mi-a apărut pe instagram un reel cu o invitație la alergat în Tineretului de la ora 5 dimineața. Mi-a surâs ideea să întâlnesc alți oameni care aleargă la ora asta. Și alergători, în general. I-am scris lui Alex, cel care postase, să îi cer mai multe detalii. Voiam să știu în primul rând care e pace-ul, ca să nu încurc, și dacă invitația era deschisă pentru oricine. Am fost primită cu brațele deschise și din decembrie am început aventura în grupul 5AM, cu alergări de 11 km, joia și duminica. Iar marțea rămânea ziua antrenamentului meu în Popești.

Cum am sărbătorit un an de când alerg

Din decembrie și până în iunie, alergările au fost singura și cea mai importantă constantă pentru mine. Negreșit, de trei ori pe săptămână, alergam. O dată singură, de două ori cu grupul de la 5AM. Am participat în continuare la alte curse, mi-am depășit timpii. Am alergat și primii mei 21 km în ianuarie, deși îmi planificasem să fiu pregătită pentru asta în luna mai. La finalul lunii iunie am început un antrenament specific pentru maraton. 16 săptămâni, 5 alergări pe săptămână.

Până la maraton însă (13 octombrie), a venit luna septembrie cu a doua ediție a crosului „Popeștiul în mișcare”. M-am bucurat să am ocazia să alerg din nou acolo unde a început totul. Plus că îmi doream să îmi iasă o alergare bună și să îl fac mândru pe Eric. După atâtea antrenamente, eram gata să alerg bine cei aproape 1,5 km. Și am făcut-o. Am obținut locul I la categoria de vârstă (F, 18-34 ani). Nu a fost ușor, nu eram în cea mai grozavă zi a mea, dar cât de mult mi-am dorit! Un an de când alerg, deci. A venit cu ocazia să analizez de unde am început și cum am evoluat. Cu pași atenți, în ritmul meu și mereu cu bucurie. Așa cum trebuie să fie orice pasiune.