În luna aprilie scriam despre primul duatlon al lui Eric și despre curajul de a termina zâmbind. Nici nu bănuiam atunci că, mai puțin de două luni mai târziu, vom reveni la Divertiland pentru încă o premieră: primul lui triatlon.

Îl aveam în plan pentru toamnă. Ne gândeam că primul va fi la Pantelimon, în cadrul competiției organizate de Unstoppable Sport Club. Dar Divertiland părea o oportunitate bună de început. Înotul se desfășura în piscină, nu în apă deschisă, iar asta făcea lucrurile mai puțin intimidante. Singura problemă era că Eric încă înota cu plută.

„Eu am talent. Doar că nu mi-a cerut nimeni să îl arăt.”

Cu o săptămână înainte de concurs am mers la piscină, fără niciun gând legat de triatlon. La un moment dat, Eric a vrut să îmi arate cât de ușor îi este să traverseze bazinul. A intrat în apă fără ochelari, fără cască și, spre surprinderea mea, fără plută. Pur și simplu a plecat spre celălalt capăt al piscinei.

Am rămas fără cuvinte. Nu știam că poate înota singur. Când l-am întrebat de ce nu mi-a spus niciodată, mi-a răspuns cu naturalețea pe care numai copiii o au: „Eu am talent, doar că nu mi-a cerut nimeni să îl arăt.”

La următorul antrenament de înot cu colegii lui de la Unstoppable a intrat din nou în bazin fără plută. Iar când l-am întrebat pe antrenor dacă să îl înscriu la Divertiland, răspunsul a venit fără ezitare: „Da, categoric.”

Emoțiile mele și entuziasmul lui

Dacă eu eram plină de emoții, Eric abia aștepta să înceapă.

Am încercat să învățăm cât mai bine traseul, regulile din tranziție și toate detaliile prezentate la ședința tehnică. Din fericire, toată lumea a fost extraordinar de implicată. Părinții din club au împărtășit din experiența lor, arbitrii au explicat cu răbdare fiecărui copil ce urmează să facă, iar voluntarii din zona de tranziție i-au ajutat la echipare și dezechipare.

Alex Șerban, antrenorul secției Trikids de la Unstoppable, s-a uitat rapid în cutia lui Eric și a simplificat totul. „Nu avem timp de șosete. Nici de prosop.” Pantofii pregătiți să fie încălțați direct, casca, numărul de concurs. Fiecare obiect avea locul lui. Pentru un copil aflat la primul triatlon, simplitatea înseamnă încredere.

Cea mai grea probă era doar în mintea mea

A venit și startul.

Prima probă era înotul, cea pentru care eu aveam cele mai mari emoții. Eric, în schimb, era doar nerăbdător să înceapă.

La fluierul arbitrului, prima serie de copii s-a apropiat de marginea bazinului. Pentru câteva secunde au rămas ezitanți, neștiind exact cum începe proba. Apoi au fost încurajați să sară direct în apă și să pornească spre celălalt capăt al bazinului.

Eric a înotat cei 50 de metri așa cum a putut el mai bine. Uneori mai corect, alteori improvizând, folosind ceea ce învățase până atunci. Înainta greu, dar nu s-a oprit nicio clipă. Nu s-a plâns. Nu a dat semne că renunță. Știa doar că trebuie să ajungă la capăt.

Ca părinte, este un sentiment greu de descris. Îți vezi copilul că îi este greu și ai vrea să îi iei puțin din efort. Simți și mândrie, și o durere tăcută, și o empatie profundă pentru fiecare metru pe care îl câștigă prin propriile puteri. Dar în același timp înțelegi că tocmai acei metri îl vor face mai puternic.

Pe la jumătatea bazinului, Alex l-a rugat pe unul dintre salvamari să înoate în apropierea lui. Nu pentru că avea nevoie să fie salvat, ci pentru ca Eric să știe că nu este singur. Salvamarul l-a însoțit până la ieșirea din apă. Cred că gestul acesta spune multe despre oamenii care lucrează cu copii.

Fiecare probă, o victorie

Ajuns în tranziție, adrenalina își spunea cuvântul. Pentru câteva secunde nu mai știa dacă trebuie să își pună mai întâi numărul de concurs sau casca. Apoi totul a început să se lege.

A ieșit cu bicicleta pentru cei 2 kilometri ai probei, a pedalat relaxat, fără grabă și fără presiunea rezultatului, iar la întoarcere a intrat în tranziție exact așa cum exersase.

Ultimii 300 de metri de alergare au fost poate cei mai frumoși. Alerga spre sosire cu aceeași bucurie cu care plecase la start.

Primul lui triatlon se încheiase. Locul 19 din 23 de băieți la categoria lui de vârstă, 6-8 ani. Dar rezultatul spune foarte puțin despre ziua aceea. Mă bucur să văd că, față de primele lui concursuri, Eric nu mai este atent la ceilalți copii. Își urmărește propria cursă. Vrem să se bucure de competiții, să observe progresul lui și să învețe că succesul înseamnă să dea tot ce poate în ziua respectivă, la nivelul la care se află.

Fără presiune. Fără stres.

O competiție care a rămas o sărbătoare

Ne-am bucurat să revenim la Divertiland, chiar dacă pentru noi rămâne un drum destul de lung. Am apreciat că organizatorii au ținut cont de feedbackul primit după duatlon și au oferit posibilitatea ridicării kiturilor din oraș încă de vineri. A însemnat un drum în minus și mult mai puțină agitație în dimineața concursului.

În rest, atmosfera a fost exact așa cum ar trebui să fie la competițiile copiilor. O zi călduroasă, copii care alergau între probe și piscine, înghețată, râsete și un MC care a întreținut permanent energia evenimentului.

A fost, înainte de toate, o zi frumoasă de vară petrecută în familie, prin sport.

Performanță, dar cu ce preț?

Încă o dată am apreciat atmosfera din cadrul Unstoppable Kids.

Antrenorii îi încurajează pe copii, îi felicită și îi susțin indiferent de rezultat. Pentru ei, meritul este că cei mici fac sport, participă la competiții și se bucură că sunt împreună cu prietenii lor.

În aceeași zi am văzut și altfel de antrenori. Ridicau tonul, îi împingeau de la spate și repetau întruna: „Mai repede!”, „Mai tare!”

Poate că pentru unii funcționează. Pe mine, ca simplu spectator, m-a făcut să mă simt inconfortabil. M-am întrebat cum se simt copiii asupra cărora apasă toate aceste așteptări.

Eu am ales alt drum. Cred în încurajare, în răbdare și în blândețe. Cred că performanța nu ar trebui obținută cu prețul bucuriei de a face sport. La Trikids nici măcar nu există podiumuri la aceste vârste. Toți copiii primesc aceeași diplomă de participare, pentru că fiecare dintre ei a avut curajul să fie acolo și să termine cursa.

Desigur, fiecare familie își stabilește propriile obiective, iar fiecare antrenor împreună cu părinții își construiesc propriul drum.

Eu nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru oamenii pe care i-am întâlnit la Unstoppable Kids. Pentru antrenori, pentru părinți și pentru copiii mai mari care au grijă de cei mici și îi încurajează firesc, fără să îi judece.

Îmi doresc ca sportul să rămână mult timp parte din viața lui Eric. Să îl practice cu aceeași bucurie cu care a intrat în apă la primul lui triatlon. Să își dorească să vină la antrenamente și la competiții.

Iar dacă într-o zi va renunța, să fie pentru că a ales alt drum, nu pentru că sportul a încetat să îi mai aducă bucurie. Până atunci, fiecare linie de sosire înseamnă încă o experiență, încă o lecție și încă un pas înainte.

Ce urmează

Cel mai probabil, următoarea oprire va fi din nou la Divertiland, în toamnă, pentru al doilea lui triatlon. Apoi, dacă totul merge bine și ne vom bucura în continuare de antrenamente la fel ca până acum, va urma o provocare nouă: Triathlon Pantelimon. Până atunci însă mai sunt multe antrenamente, multă joacă și multe lucruri de descoperit. Pentru că, la vârsta asta, cel mai important nu este următorul concurs, ci faptul că pleacă de fiecare dată spre linia de start cu aceeași bucurie cu care a plecat și la primul lui triatlon.