E aproape sfârșitul lunii martie și cred că mi-am consumat porția de aventură pentru acest început haotic de an. Două curse de 10 km, un PB superb la Paris (48 de minute) și un 2nd PB greu la Legal Half-Marathon (50 de minute). Asta în condițiile în care antrenamentele din această perioadă au fost mai mult lipsă. Ba vreo problemă de sănătate, ba frig năprasnic și ninsoare, ba stres și lipsă de timp, ba lene și lipsă de motivație. De-acum pot să mă întorc la alergări corecte, să mă concentrez la zona 2 și să nu mai pun presiune pe mine cu vreun target imposibil (ba da, pun).

De ce a fost atât de greu la Legal?

Evident, pentru că nu m-am antrenat suficient și corespunzător. Curba descendentă a kilometrilor alergați a început odată cu perioada vacanței de Crăciun. Atunci, atât eu, cât și Eric ne-am molipsit cu faimosul virus care ne-a adus tuse persistentă, nopți dormite prost, probleme de respirație. Eu mă pregăteam pentru cursa de la Paris, de pe 2 februarie. Îmi propusesem un target imposibil pentru mine deocamdată (45 de minute pentru 10 kilometri). Cred că indiferent cum s-ar fi desfășurat antrenamentele, nu aș fi putut obține acest timp. Nu încă.

Ca să scurtez povestea. Chiar și cu pauze de 7-10 zile în care nu făceam deloc mișcare, cursa de la Paris a ieșit mult mai bine decât mă așteptam. Că a fost traseul (multe coborâri), energia din ziua cursei, entuziasmul sau motivația, am alergat ca la carte. Și 48 de minute era noul meu target, actualizat și realizat. Pentru că nu voiam totuși să renunț la speranța că o să alerg 10 km în 45 de minute, am zis să mai încerc o dată. Deși nu îmi plac cursele scurte, de viteză. Când mă antrenam, îmi ziceam mereu că în veci nu o să mai alerg distanța asta. M-am răzgândit. Nu e chiar preferata mea, dar nici nu mă las până nu ajung la timpul meu.

Cum (nu) m-am pregătit pentru cursă

M-am înscris la Legal Half-Marathon, cu gândul că am ceva mai mult de șase săptămâni să mă pregătesc. Trebuia să îmi iasă mai bine. Ba chiar, ca să fiu și mai sigură de reușită, stabilisem să alerg cu pacer, să îmi fie alături fizic și moral și să ia de pe umerii mei presiunea planului de alergare. Dar ce s-a mai întâmplat după: a venit iarna aia adevărată. Deci iarăși pauze mari în antrenamente, de 10-14 zile. Frig de crapă pietrele, nămeți de zăpadă pe stradă, porțiuni mari de gheață. Nu voiam să risc să mă accidentez, mi-era și greu, nu mai reușeam să mă trezesc dimineața la 5.

Au venit și vremuri mai bune, s-a topit zăpada, erau deja temperaturi rezonabile. La -8 grade am zis că e timpul să ies din casă. Dar tot cu dificultăți, una-două alergări pe săptămână, deși în plan aveam cinci. Și mereu doar alergări ușoare, în același ritm. Nu am mai făcut deloc intervale, din ianuarie și până la cursă, pe 27 martie. Într-un moment de limpezime la cap, imediat ce mi-a trecut gândul să renunț și să nu mai particip deloc, m-am hotărât să alerg pentru 2nd PB. Aveam 51 de minute de anul trecut, din mai. Era complet rezonabil să fac (sub) 50 acum. Ca să scurtez și această poveste, da, am reușit. Doar câteva secunde sub 50, dar în target. A fost greu ca naiba. M-am lăsat păcălită de false advertising, cum că acesta este „cel mai rapid traseu plat din București”. Nu, nu este.

Cum a devenit cursa memorabilă

Admit că eu am fost slab pregătită pentru această cursă. Dar. Mi-am setat un nou target realist și l-am obținut. M-am bucurat să alerg cu cel mai important pacer. Ajută să te țină cineva lângă tine, să tragă de tine și să te încurajeze, ba chiar să te și tempereze dacă o iei aiurea pe coclauri. Cu prea mare viteză pe coborâre. Deși e posibil să mă fi alintat puțin, pentru că am avut cu cine. Poate și de ce.

Pentru mine, fără doar și poate, cel mai important moment de la Legal a fost cursa lui Eric. Doi ani la rând am participat la crosul Popeștiul în mișcare, unde am alergat împreună. Deși mai mult nu. Am tras de el să terminăm cursa copiilor. Acum, pentru că are 6 ani, și-a schimbat categoria (6-8 ani) și a alergat pentru prima dată singur. Am avut mai multe emoții decât el. Mi-au tremurat genunchii de când s-a dat startul și până a terminat cei 600 de metri.

Antrenamentele cu Eric

Mă așteptam la orice din partea lui. Am făcut două antrenamente împreună. La primul i-am zis că poate să alerge oricum și oricât. O tură de pistă avea fix distanța pe care urma să o alerge și el. A fost foarte entuziasmat să alerge mai repede decât mine, și chiar cu un pace bun, așa că am făcut trei ture. La al doilea antrenament a decis să se oprească după o singură tură, era prea nerăbdător să scrie cu cretă în parc. Iar la a treia încercare, am avut îndrăzneala să îi dau niște recomandări, cum ar fi să nu pornească prea tare, ca să nu obosească repede. Și, de supărare, doar a mers, „pentru că așa am zis eu”, și a refuzat să mai alerge.

Plus că alergările copiilor au început de la ora 13, când erau cu toții deja obosiți. Cel puțin cei care se mai bucură încă de somnul de prânz, printre care și Eric. Deci putea fi ori ceva magic, ori un dezastru. Cel mai mult l-a încântat masa cu bunătăți. L-am lăsat să își ia înainte de cursă orice a vrut ca să fiu sigură că are energia necesară. Ciocolata era ascunsă de copii, deși el, cu ochi vigilenți, a observat-o cum stătea pitită sub masă.

Cursa copiilor

Toate glumele pe acest subiect ne spun despre cum alergătorii iubesc atenția și ar vorbi oricând, oriunde, mult și bine despre alergat. Iată, unii mai și scriu pe deasupra. Deci orgoliul alergătorilor, cât casa. Deloc întâmplător, am putut să îi observ pe cei care și-au terminat cursa, cea de 10 km sau cea de 21 km, cum își pregăteau copiii pentru propriile alergări. Unii dintre ei, mici, mici de tot, care abia au deprins tainele mersului. Să zicem că e bucuria de a împărtăși aceeași pasiune sau de a fi un model pozitiv pentru cei mici. Iar eu nu sunt o excepție. Împărtășesc 100% aceleași sentimente.

Deși deja destul de obosit, poate cu un imbold în plus de la napolitane, Eric s-a lăsat cuprins de atmosferă și s-a bucurat de experiență. Până la urmă, singurul sfat pe care mi-am permis să i-l dau a fost să alerge așa cum simte el mai bine. Dar că totuși aș aprecia dacă ar încerca să încheie cursa și să nu abandoneze. Pressure much? Poate că da, poate că nu. Dacă mă lăsa să îl învăț cum e cu negative split, schimbam și eu placa. Alergarea i-a ieșit superb! La tura de întoarcere, l-am văzut pe ultimii 50 de metri cum s-a avântat într-un sprint ca să întreacă un alt băiețel și cum a trecut victorios linia de finish.

Pași mici, visuri mari

Știam că aleargă bine, l-am văzut din antrenamente. Nu știu ce o să urmeze, recunosc că m-ar bucura destul de mult să îmi urmeze pașii, măcar ca pasiune. Atât de mult îmi place liniștea pe care mi-o aduce alergatul și energia fantastică a curselor, încât i-aș dărui și lui asta. Ca experiență. Rămâne de văzut. Eu continui cu ale mele, îl încurajez și îl susțin cu ce își dorește, îl mai înscriu și din oficiu la alte curse. Până atunci, rămânem cu această duminică memorabilă, la prima noastră cursă împreună.