Am citit Prietenii mei, cel mai nou roman al lui Fredrik Backman tradus în limba română. Am simțit încă o dată de ce mă întorc la scrisul lui, iar și iar, de aproape zece ani.

Dacă aș ajunge pe o insulă pustie și aș avea la dispoziție pentru totdeauna opera unui singur autor, l-aș alege fără ezitare pe Fredrik Backman.

În tot ce scrie găsesc aceeași tandrețe și aceeași înțelegere a oamenilor. Poveștile lui te mângâie cu o duioșie pe care nu am mai întâlnit-o la altcineva. Scrie simplu, însă fără să simplifice oamenii și experiențele prin care trec. Te poate face să râzi la o pagină și să plângi la următoarea.

Personajele lui sunt complete și fiecare este eroul propriei vieți. Au defecte, vulnerabilități, regrete, visuri, speranțe și dureri. Greșesc și îi rănesc pe ceilalți. Iubesc stângaci. Se tem, renunță, fug și se întorc. Nimeni nu este redus la cea mai proastă alegere și nimeni nu este definit doar de cea mai bună. Sunt personaje pe care nu doar le citești. Le vezi în fața ta.

Backman ia subiecte precum moartea, dependența, singurătatea, abuzul sau pierderea și nu le face mai puțin dureroase. Le așază însă cu umor, afecțiune și speranță. Astfel poți continua să citești chiar și atunci când povestea apasă exact acolo unde doare.

Patru adolescenți, un tablou și o vară care le va schimba viețile

În centrul romanului Prietenii mei se află un tablou celebru, „Cel cu marea”, cunoscut în întreaga lume. Puțini dintre cei care îl admiră observă însă cele trei siluete aflate la capătul unui dig și aproape nimeni nu le cunoaște povestea.

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, patru adolescenți se întâlneau întreaga vară pe acel dig, într-un oraș portuar în care niciunul nu-și găsea cu adevărat locul. Artistul, Joar, Ted și Ali veneau din familii diferite, dar fiecare avea motivele lui să nu se grăbească acasă. Împreună puteau să râdă, să viseze și să creadă despre ceilalți lucruri pe care aceștia nu reușeau încă să le creadă despre ei înșiși.

În prezent, Louisa, o adolescentă care a crescut în plasament și doarme prin mașini, vede în tablou ceea ce restul lumii a ignorat. Întâlnirea ei cu opera artistului și apoi cu unul dintre prietenii lui leagă cele două planuri ale romanului.

Frumusețea cărții stă și în felul în care istoria celor patru se dezvăluie treptat. Fiecare amintire schimbă puțin ceea ce credeai că știi despre tablou, despre prietenia lor și despre ce s-a întâmplat în acea vară.

O carte care mi-a cerut pauze

Am citit Prietenii mei cu încrederea pe care Backman a câștigat-o, carte după carte. Nu am căutat recenzii și nu m-am întrebat dacă o să-mi placă. Știam doar că vreau să o citesc.

Pe parcursul lecturii au existat momente în care am simțit nevoia să mă opresc câteva minute. Nu pentru că nu voiam să continui, ci pentru că aveam nevoie să stau puțin cu emoțiile pe care tocmai mi le trezise și să reiau lectura mai pregătită pentru ce urma.

Prietenii mei vorbește despre adolescenți cărora viața le-a cerut să înțeleagă prea devreme lucruri pe care nici mulți adulți nu știu să le gestioneze. Despre copii care se simt greșiți, despre violență, anxietate și abandon. Dar vorbește mai ales despre puterea aproape absurdă pe care o poate avea încrederea altcuiva într-un copil care nu vede nimic valoros în el.

Joar este primul care îl privește pe prietenul său și vede artistul care va deveni. Nu are nevoie de dovezi, de premii sau de aprobarea cuiva care se pricepe la artă:

„Noi suntem terminați, o s-avem niște vieți de căcat, dar tu nu! Pricepi ce zic? Tu ești un drac de artist faimos în toată lumea, doar că lumea încă nu știe asta! Și când o să afle toate hahalerele cine ești, să nu uiți că NOI am știut primii!”

În spatele izbucnirii lui Joar se află una dintre ideile centrale ale romanului. Uneori, ceea ce salvează un copil nu este încrederea în sine, pe care încă nu o are, ci faptul că altcineva crede în el până când va putea să o facă singur.

„Lumea e plină de miracole, dar niciunul mai mare decât culmile spre care îl poate purta pe un tânăr încrederea altuia în el.”

Finalul m-a bucurat. După felul în care fusese construită povestea, am crezut că Backman o va conduce într-o direcție și mai tragică. Probabil uitasem câtă blândețe are pentru personajele lui și cât de atent le păstrează, chiar și în mijlocul durerii, posibilitatea unui viitor.

De la o primă versiune întunecată la povestea copiilor de pe dig

Într-un interviu acordat publicației Bookselling This Week, Backman povestea că prima versiune a romanului arăta cu totul altfel. După propria lui estimare ironică, avea 82 de fire narative și aproximativ 9.000 de personaje. Soția lui i-a spus că povestea era prea întunecată și că trebuia să găsească în ea speranță și o posibilitate de salvare.

În acea perioadă, Backman se confrunta cu o puternică lipsă de încredere în propriul scris. Timp de aproape doi ani, s-a gândit serios să renunțe la publicarea de cărți. Apoi a arătat manuscrisul altor doi scriitori. Unul dintre ei i-a spus că se enerva de fiecare dată când romanul îi părăsea pe copiii de pe dig pentru un alt fir narativ. Celălalt i-a mărturisit că povestea lor îl făcuse să se gândească la felul în care ar putea fi un tată mai bun. Atunci Backman a luat-o de la început și a construit romanul în jurul celor patru adolescenți.

Cartea începe cu dedicația: „Pentru oricine e tânăr și ar vrea să creeze ceva. Fă-o!”

Backman spune că speră ca acesta să fie și lucrul pe care îl vor păstra cititorii din roman: să aibă curajul să creeze ceea ce își doresc, chiar dacă se tem că nu sunt suficient de buni. Nu pentru succes, faimă ori bani, ci pentru ei înșiși.

Poate tocmai de aceea îndoiala artistului este descrisă atât de convingător. Nu poate picta la comandă și este convins că, mai devreme sau mai târziu, își va dezamăgi prietenii. „Lipsa de încredere în sine e un virus devastator. Nu există leac.”

Mamele lui Fredrik Backman

Backman își construiește mamele cu multă înțelegere și empatie. Nu le idealizează. Scrie despre mame imperfecte, care se învinovățesc, fac greșeli și nu pot repara tot ce li se întâmplă copiilor lor. Dar și despre mame care fac pentru ei tot ce știu și tot ce pot.

Personajul care mi-a intrat cel mai mult la suflet a fost mama lui Joar. Ea trăiește într-o casă în care violența soțului ei îi atinge pe toți. Nu își poate proteja copilul de fiecare lovitură și de fiecare frică, dar bucuria lui ajunge la ea chiar și de la distanță:

„Râsul lor a răsunat până acasă la Joar, a intrat în apartament prin fereastra deschisă. Și acolo, cu mâinile murdare de țărână, mama lui a zâmbit cu gura până la urechi. A fi părinte e atât de ciudat: toată durerea copiilor noștri e a noastră, dar și bucuria.”

Backman o privește cu aceeași înțelegere și pe mama lui Christian. Este o femeie care a trecut prin dependența fiului ei și care refuză răspunsurile simple despre ceea ce ar fi putut face altfel:

„Nu poți salva pe cineva de dependență doar cu iubire, oceanele sunt lacrimile celor care au încercat. Nu ni se îngăduie să murim pentru copiii noștri, Universul nu ne lasă, altfel n-ar mai rămâne nicio mamă.”

Tot ea îi spune Louisei că, atunci când devii părinte, nu poți trăi ca și cum fiecare zi ar fi ultima. Trebuie să trăiești ca și cum ar fi prima zi din viața copiilor tăi.

În Prietenii mei, părinții nu au puterea de a-și feri copiii de toate lucrurile rele și nici de a repara tot ceea ce îi rănește. Pot însă să rămână lângă ei, să-i iubească și să facă, uneori stângaci, tot ce știu mai bine.

„E greu să fii mamă, Louisa. E incredibil de greu să fii om. Cred că mama semăna mult cu mine la început, era o romantică în tinerețe. Dar nu există om mai dur pe lume decât un romantic cu inima frântă.”

Aproape un deceniu cu Fredrik Backman

Sunt aproape zece ani de când primul roman al lui Backman a fost tradus și publicat în România. Am citit Un bărbat pe nume Ove în 2017 și de atunci am rămas legată de scrisul lui. Este cartea cu care aș recomanda oricui să înceapă și pe care am oferit-o cel mai des. Ove este un bărbat morocănos, rigid și hotărât să nu se mai lase tulburat de viață, dar noii lui vecini nu-i respectă planul. În spatele regulilor și al iritării lui se află un om rămas fără femeia în jurul căreia își construise existența.

A urmat Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, o carte cu un stil diferit și mai multă fantezie. După moartea bunicii, Elsa pornește să ducă mai departe scrisorile de iertare pe care aceasta le-a lăsat în urmă. Astfel, Tărâmul-Aproape-Treaz începe să se lege de oamenii și secretele ascunse în blocul în care locuiește.

Unul dintre personajele secundare ale romanului, Britt-Marie, devine personaj principal în Britt-Marie a fost aici. Obsedată de ordine și greu de suportat la prima vedere, ea ajunge într-un orășel uitat de lume și descoperă, alături de o echipă de copii, că poate exista și o altă viață decât cea pe care a trăit-o până atunci.

Oameni anxioși pornește de la un jaf bancar eșuat și o luare de ostatici într-un apartament scos la vânzare. Dincolo de situațiile absurde și umorul caracteristic, romanul vorbește despre fragilitatea oamenilor și despre teama de a nu fi suficienți pentru cei de lângă ei.

Două povești scurte, aceeași sensibilitate

Cele două nuvele traduse în limba română concentrează multe dintre temele lui Backman în puține pagini.

Afacerea vieții tale este construită în jurul unei alegeri imposibile. Nu vorbește despre cât valorează o viață în abstract, ci despre un tată care trebuie să decidă dacă poate sacrifica tot ceea ce a construit pentru a salva fiul pe care l-a neglijat.

Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung urmărește un bunic care își pierde treptat memoria. Îmi amintesc că am citit-o într-o noapte, într-o cameră de hotel din Londra, după ce s-a culcat Eric. Am trăit, alături de personaje, fricile părinților și ale bunicilor, dar și spaima copilului care vede cum cineva drag se îndepărtează fără să plece nicăieri.

Încă nu am citit trilogia Scandalul, Noi contra voastră și Învingătorii. Mă bucur însă că încă există trei romane de Backman pe care le voi descoperi pentru prima dată.

Cuvinte pe care le-am păstrat din Prietenii mei

Despre adolescență

„Adulții se amăgesc mereu că își pot proteja copiii ținându-i departe de locuri periculoase, dar orice adolescent știe că e în van, pentru că cel mai periculos loc de pe Pământ este chiar înăuntrul nostru. Inimile fragile se frâng la fel de ușor în palate luxoase și pe străduțe întunecate.”

„Poate că așa e dat să fie, s-a gândit el adesea, poate că adolescența trebuie să fie, în același timp, lumina cea mai puternică și cel mai întunecat abis – poate că așa învățăm să ne delimităm orizonturile.”

„Adulții cred adesea că încrederea de sine e ceva ce copiii învață, dar copiii mici sunt, prin firea lor, invincibili — îndoiala de sine e cea care se învață.”

„E greu să spui «Te iubesc» când ai paisprezece ani. Și complet imposibil să îndrăznești să șoptești: «Nu-ți face rău, că-mi faci și mie.»”

Despre prietenie și iubire

„Artistul avea să-și amintească mereu vârsta de paisprezece ani ca pe un dor de casă constant, dar abia ca adult a înțeles ce era acel gol din piept. Unii dintre noi ne naștem în locul greșit și ne petrecem toată copilăria ca niște naufragiați pe o insulă pustie – suferim de dorul de casă fără să știm, încă, ce înseamnă acasă. Iar prietenii din copilărie sunt doar alți naufragiați pe aceeași insulă. Dacă reușești să găsești măcar un prieten, poți să faci față la aproape orice.”

„Cea mai sinceră formă de iubire este cicăleala – pe nimeni nu sâcâim cum îi sâcâim pe cei pe care îi iubim. Toți părinții știu asta, la fel și cei mai buni prieteni.”

„Ar vrea să-i spună că artistul nu i-a lăsat tabloul ca pe o moștenire, ci fiindcă și-a dat seama că ea e moștenirea. Arta este ceea ce lăsăm după noi în alții.”

„Dezamăgirea este o armă puternică. Folosită cum trebuie, e mai tare decât frica, mai îngrozitoare decât durerea fizică. Dacă o vezi în ochii persoanei iubite, faci aproape orice ca să înceteze.”

„Poveștile sunt complicate, amintirile sunt neîndurătoare: din cele mai bune zile ale vieții noastre, creierul păstrează doar frânturi, pe când din cele rele ne amintește fiecare secundă.”

Despre artă

„Imaginația e singura armă a unui copil.”

„Într-un loc plin de urâțenie, el s-a născut cu atâta frumusețe interioară, încât a fost ca un act de rebeliune. Într-o lume plină de baroase, arta lui era o declarație de război.”

„Știi ce zice mama mereu? Poți să te faci ce vrei tu în viață, numai critic să n-ajungi! Nici al altora, nici al tău. E atât de ușor să fii critic, orice laș poate asta. Dar arta n-are nevoie de critici, arta are deja destui dușmani. Arta are nevoie de prieteni.”

„Pe mine mă ajută arta. Fiindcă arta e magie fragilă, la fel ca iubirea, și singura noastră apărare împotriva morții. Faptul că creăm, pictăm, dansăm și ne îndrăgostim e actul nostru de revoltă împotriva implacabilului. Tot ce e frumos e un scut.”

„Ești artist dacă creezi! Ești artist dacă vezi lumea altfel decât este, dacă urăști pereții albi! (...) Arta are nevoie de prieteni, de trupurile noastre unite ca un scut contra vântului și de palmele noastre făcute căuș în jurul flăcării, până când e destul de puternică să ardă și să strălucească prin forță proprie. Până devine incendiară. De neoprit.”

Despre părinți

„Funcția de bază a unui părinte este să existe pur și simplu. Trebuie să fii acolo, ca balastul într-o barcă, altfel copilul tău se dezechilibrează.”

„Copiii nu sunt responsabili pentru fericirea părinților, dar tot încearcă.”

„Nu știm aproape nimic despre părinții noștri, nici măcar dacă trăim cu ei toată viața. Căci tot ce știm despre ei este prin prisma rolului lor de mamă și tată, nu știm nimic despre cine au fost înainte. Nu i-am văzut tineri, când încă aveau fantezii despre tot ce li se putea întâmpla, în loc de regrete despre tot ce n-a fost să fie.”

Despre viață și moarte

„Asta este viața. Asta e tot ce putem spera. N-ai voie să te gândești că se va sfârși, fiindcă atunci vei trăi ca un laș, fără să iubești prea mult, fără să cânți vreodată prea tare. (...) Trebuie să iei totul ca de la sine înțeles: răsăriturile de soare, duminicile leneșe, baloanele cu apă și răsuflarea caldă a cuiva pe grumazul tău. E singurul act de curaj al unui om.”

„Moartea e publică, dar muritul e privat, e ultima rămășiță de viață personală de care avem parte.”

„Ce urăsc cel mai mult nu e că oamenii mor. Ce urăsc cel mai mult e că sunt morți. Că eu sunt viu fără ei.”

„Asta e partea proastă cu morții, că îi poți jeli iar și iar. Trupul omenesc nu rămâne niciodată fără lacrimi.”

„Nu-i incredibil că existăm? Așa că n-o să fie nicio tragedie când n-o să mai fim! E doar tare, foarte, foarte tare, că s-a întâmplat să fim.”