S-au făcut deja două luni de când copilul meu a început clasa pregătitoare, deci oficial am trecut de perioada de adaptare. O adaptare pe care eu am resimțit-o mult mai intens decât el. Ca aproape orice etapă nouă prin care am trecut de când s-a născut. Deși de fiecare dată mi s-a dovedit că răbdarea este cea mai eficientă modalitate de a înfrunta necunoscutul, m-am stresat mai mult ca oricând.

Întoarcerea în propria copilărie

Perioada aceasta a venit pentru mine cu multă introspecție. Ca să pot înțelege mai bine prin ce trece copilul meu, am încercat să îmi amintesc cum a fost pentru mine în aceeași situație. Doar că amintirile pe care le-am trezit n-au fost în măsură să mă ajute neapărat. Poate doar pentru a fi recunoscătoare că acum sunt alte vremuri. Pentru că nu, pe vremea mea nu a fost mai bine.

Deși le lăsasem într-un colț întunecat al minții mele, acum, că le-am scos din nou la suprafață, îmi dau seama cât de profunde și de marcante au fost toate aceste întâmplări. Și cât de mult și-au pus amprenta cei patru ani din ciclul primar asupra mea.

Perfecțiunea cu orice preț

Am fost un copil bun, cuminte și ascultător. Eram și destul de bună la învățătură, aveam note mari la toate materiile, mereu doar premiul I. Asta nu m-a scutit de paginile rupte din caiet când făceam temele cu mama, pentru că orice greșeală ștearsă prea abitir cu lama mă lăsa cu găuri în foaie. Nu puteam merge la școală decât cu tema perfectă. Desigur, se putea și mai rău. Uneori îmi făceam temele cu unul dintre colegii mei, în speranța că l-aș ajuta să înțeleagă mai bine. Doar că atunci când se dovedea că nici sprijinul meu nu îi era de folos, își lua niște palme zdravene peste ceafă.

Lecțiile fricii

La școală, doamna învățătoare mă punea în bancă cu câte un coleg care se descurca mai greu, ca să îl pot ajuta. Iar alteori stăteam și în pauze la tablă, cu ei, ca să exersăm împreună. Dar cam aici se termină „aprecierea” pe care am simțit-o și amintirile bune. Ce a rămas mai adânc în mine sunt loviturile la palmă cu arătătorul. Când cineva greșea, toți copiii întindeau palma ca să își ia lecția de bună purtare. Cât de real simt durerea de atunci. Îmi amintesc frica cu care încercam să îmi strâng palma tremurândă. Cum durea și mai tare dacă țineam palma prea aproape de bancă și usturimea din palmă era dublată de lovitura cu lemnul băncii.

Umilința în locul empatiei

O dată, colegii și-au luat-o din cauza mea. Adusesem plastilină la școală și am împărțit-o în pauză cu oricine și-a dorit. Doar că doamna învățătoare ne-a surprins pe toți cu mâinile murdare. „Măgărițo, cum ți-ai permis să aduci plastilină?”, a urlat la mine, după ce recunoscusem, cu sufletul cât un purice, că eu am fost factorul disturbator al liniștii și al igienei.

Când intra cineva în clasă, trebuia să ne ridicăm în picioare și să salutăm în cor „Bu-nă zi-ua!”. Și rămâneam în picioare până ieșea din nou din clasă, timp în care nu trebuia să vorbim. Într-un astfel de moment care se prelungise destul de mult, una dintre colege, prea temătoare ca să întrerupă și să ceară voie la toaletă, a făcut pe ea. Situație care încă și mai mult a escaladat cu supărarea doamnei.

Nedreptatea care rămâne

Aveam o colega atât de finuță și de frumoasă, ca o prințesă. Mama ei era apropiată de doamna învățătoare. Menționez asta doar pentru a sublinia că această prietenie nu a ferit-o nici pe ea de tratamentele dure. Când o scotea în față la lecție, dacă nu știa să răspundă, o lovea cu capul de tablă.

Aveam și colegi romi pe care îi trata discriminatoriu cu orice ocazie. Pentru că, bineînțeles, educația este gratuită și obligatorie. Dar asta nu garantează un pedagog blând și empatic cu fiecare dintre elevi, indiferent de unde se trage. Îmi amintesc că la o ocazie gen 1 martie, unul dintre colegii mei i-a adus un buchețel cu flori și doamna i l-a aruncat la gunoi. „Cu flori din astea vii la mine?”. Mă revoltă atâta cruzime, numai gândul la asta mă face să plâng și îmi tremură mâinile scriind.

Lecția care nu se predă

O altă colegă, tot de etnie, era în vizorul ei. Ne-a pus odată în rând, în perechi de câte doi, ca să plecăm undeva. Eu eram de mână cu ea, pe la mijloc. A luat-o și a trimis-o ultima în rând, singură, și mi-a interzis să mă mai țin de ea cu mână, că ar avea ceva boală contagioasă. Nu comentez mai mult, dar nu cred că era cazul. Am avut o inspecție în clasa a IV-a și i-a pus tot ei niște întrebări despre care știa sigur că nu cunoaște răspunsurile, doar cu unicul scop de a face o demonstrație de neștiință. Întrebările erau ridicole, de tipul în ce oraș locuim, în ce țară. A și tras concluzia, după răspunsurile greșite, „ei, vedeți, v-am zis că nu știe”. De parcă asta nu era mai degrabă o dovadă a incompetenței omului de la catedră.

Voi încheia cu banchetul de la finalul clasei a IV-a. Ni se ceruse o sumă destul de mare pentru participare, pentru care părinții mei au făcut un efort financiar. Era organizat la una dintre cele mai mari terase din oraș. Într-o parte erau așezați copiii cu părinții. Primisem un pahar cu suc și o prăjitură. Iar în altă parte era o masă lungă, unde invitați erau toți profesorii din școală, care s-au bucurat de un ospăț complet, în timp ce noi stăteam și priveam.

Moștenirea anilor '90

Ca să nu fiu nedreaptă, o să menționez că îi sunt recunoscătoare doamnei învățătoare pentru că m-a încurajat să dau admitere la colegiu, unde am și intrat din clasa a V-a. Gimnaziul a fost mult mai greu pentru mine decât pentru colegii care au rămas în aceeași clasă, la școala generală, dar am avut norocul să întâlnesc oameni de calitate, care mi-au ghidat drumul și de la care am învățat foarte multe.

Altfel, ciclul primar mi-a lăsat un gust amar și sunt sigură că mi-a influențat mare parte din restul anilor de școală. Am învățat să fiu cuminte și ascultătoare, să nu vorbesc, să nu deranjez, să nu mă revolt în fața nedreptăților. Până am intrat la liceu. Dar asta e o poveste pentru altă ocazie. M-a consumat mult această perioadă în care mi-am amintit una câte una fiecare dintre aceste istorisiri. Pentru anii '90, o astfel de experiență cred că a fost destul de comună într-o școală de cartier, din provincie. Deși mi-aș dori să nu fi trăit și să nu trăiască nimeni așa ceva vreodată.

Copilăria de azi

Pe vremea mea, nu a fost mai bine. A fost mult mai rău. Poate din acest motiv, de când a intrat Eric în colectivitate, cel mai mult am căutat să aibă în jur oameni buni, care ocrotesc și respectă copiii. Am avut parte de asta cinci ani la creșă+grădiniță. Școala am ales-o în baza acelorași principii. Cred că oamenii care lucrează cu copiii au deopotrivă un dar și o răspundere uriașă. În același timp, îmi dau seama și de faptul că în ziua de azi copiii sunt altfel decât eram noi. Nu mai sunt roboței înfricoșați care stau cuminți în bancă. Sunt curajoși, au opinii ferme și merită să fie văzuți și apreciați așa cum sunt. Fără să încercăm să îi modelăm după cum ne-ar face nouă viața mai ușoară.