Sursă foto: Freepik

Nu m-am văzut niciodată alergând. Cu atât mai puțin să ajung să iubesc alergatul. Destul de târziu, în viața mea de adult, am descoperit acest sport. Și m-am îndrăgostit complet și iremediabil. Sau cel puțin așa credeam.

De când m-am apucat, am fost disciplinată și consecventă. Mai bine de un an am alergat de cel puțin trei ori pe săptămână. Am crescut, m-am îmbunătățit, am participat la curse și am simțit satisfacția progresului. Dincolo de beneficiile evidente – un stil de viață mai sănătos, un somn mai odihnitor, mai multă energie – alergarea mi-a oferit liniște.

Motivația care se schimbă

În septembrie 2023, când am început să alerg, aveam 32 de ani, iar Eric încă nu împlinise 5. Alergatul era momentul meu de liniște, ocazia perfectă de a fi singură cu gândurile mele.

În continuare, în decembrie, când am început să alerg cu colegii de la 5AM, a devenit altceva. Nu mai era doar despre mine, ci și despre apartenență, despre socializare. Jumătate de an nu am lipsit la nicio alergare. Cum să nu fiu acolo? Alergam de plăcere, râdeam mult, nici nu mai simțeam efortul.

Apoi, motivația s-a schimbat din nou. Încurajată de colegii de alergare, dar și din dorința mea de a fi mai bună, am început să particip la curse. Am alergat un semimaraton pe asfalt (Gerar), unul montan (Brașov), am făcut PB la Semimaratonul București și, în cele din urmă, m-am hotărât că vreau să alerg un maraton.

Ce s-a schimbat?

Maratonul fost un target important pentru mine – să ajung de la 0 km la 42 km într-un an. Așa că, din iunie 2024, am trecut la cinci antrenamente pe săptămână. Cu foarte puține excepții, le-am respectat strict, exact așa cum le aveam în program.

După maraton, în octombrie, lucrurile au început să se complice. Nu mai alergam cu grupul, nu mai aveam un target clar. Îmi spuneam că vreau să îmi îmbunătățesc timpii, dar nu aveam un plan concret.

Încercam să urmez un plan de antrenament de la Garmin, dar mi s-a părut haotic. Nu știam câți kilometri ar trebui să alerg săptămânal, cum să îmi structurez antrenamentele. Îmi lipseau ordinea, disciplina, predictibilitatea. Plus că îmi setasem un target nerealist pentru următoarea cursă, care mă demotiva.

Când motivația scade

Ușor-ușor, s-au stricat mai multe lucruri. Programul de somn, de exemplu. Înainte, mă culcam cel târziu la ora 10 ca să fiu odihnită. Acum mă culc la 12, uneori chiar la 1 noaptea. Mi-e lene să alerg. Mi-e greu să mă trezesc devreme.

Și totuși, în diminețile în care reușesc să mă mobilizez și să ies pe ușă, îmi amintesc de ce alergarea îmi aduce atâta bucurie. Da, este greu uneori. De multe ori, chiar. Da, m-am plictisit de aceleași străzi și aceleași trasee. Da, mă întreb dacă merită efortul. Și totuși, trag de mine și termin.

Mi-am propus ca în acest an să nu mai fac alergări mai scurte de 10 km. Ceea ce e stupid, evident. Pentru că într-o dimineață, când afară erau -8 grade, nu voiam să ies deloc. Dar mi-am zis că orice distanță e mai bună decât nimic. „Haide, aleargă măcar 3 km.” Și am făcut 10. Și am băgat și viteză. Iar când am apăsat „save” pe ceas, am simțit satisfacția aceea unică. Am reușit. Astăzi am mai câștigat o luptă.

Încă îmi găsesc scuze. Încă mă las doborâtă de oboseală sau de stres. Dar îmi amintesc că alergarea m-a salvat de atâtea ori. Mi-a fost partener de nădejde ori de câte ori am avut nevoie. Și atunci știu că nu vreau să renunț.

Cum alerg mai departe?

Una dintre cele mai importante lecții învățate din terapie este că nimic nu este definitiv. Că fiecare etapă are rolul ei. Că este în regulă să mă odihnesc, să îmi ofer timp de recuperare și să am răbdare cu mine.

Fac pași mici mai departe. Cel mai important? Sunt sănătoasă. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Una dintre cele mai mari motivații ale mele a fost mereu Eric. Mi-am dorit să fie mândru de mine. Zilele trecute, am făcut prima noastră alergare împreună. Ne pregătim pentru prima lui cursă. Iar în acel moment, am simțit că mă întorc, încet, pe șine.

Poate că puțin mă simt singură. Deși am putut să mă antrenez destul de mult timp doar eu cu mine, acum parcă aș avea nevoie de cineva. Poate că uneori avem nevoie doar de un nou început. Sau de cineva care să ne amintească de ce am început.