Bună! Sunt Geanina, am 34 de ani și nu știu cum să gestionez moartea. Așa ar suna, probabil, prezentarea mea de la Imaturii Anonimi. Asta și pentru că am avut norocul să nu mă confrunt cu moartea, în familie sau printre cei apropiați. Oarecum. Pierderile pe care le-am trăit au fost puține și nu foarte apropiate, dar fiecare și-a lăsat amprenta asupra mea.

Prima moarte cu care m-am confruntat

A fost cea a bunicului meu, tatăl tatălui meu. A murit când eram foarte mică, până în cinci ani. Ciroză sau o boală similară, așa cum le șade bine moldovenilor amatori de băutură. La bunicii din partea tatălui nu mi-am petrecut prea multe vacanțe, așa că nu eram foarte apropiată de el. Îmi amintesc că ne certa pe mine și pe vărul meu pentru că alergam prin casă și ne plimbam tot timpul de afară, înăuntru și invers. „Dar ce e aici, tribunal?”, ne certa el mereu.

Îmi amintesc priveghiul de acasă, erau foarte mulți bărbați în camera în care era depus sicriul. Și cum unul dintre ei mi-a spus să fiu cuminte, că altfel îl trezesc pe bunicul. Da, sinistru. Mi-o amintesc pe bunica jelind pe prispa care înconjura casa. „Cui m-ai lăsat?”, acesta era refrenul ei pe repeat. Arăta ca un spectacol exagerat. Nu știu dacă au fost atât de apropiați încât să justifice acel nivel de jelanie. Îmi amintesc drumul spre cimitir: tata și cei trei frați ai lui purtau sicriul, fiecare la câte un colț.

Mi-l amintesc pe tata plângând, iar asta este una dintre cele mai răscolitoare imagini pe care le am cu el. Atâta durere... De atunci, nu l-am mai văzut niciodată în lacrimi. Și cred că atât de mult m-a afectat, că restul poveștii îl știu doar din ce mi s-a povestit. Îmi amintesc doar până la momentul gropii. Apoi știu, din ce mi s-a povestit, că am plâns atât de mult încât am leșinat. Bunicul a fost cel mai apropiat om cu a cărui moarte m-am confruntat.

Alte morți

De-a lungul timpului, inevitabil, au mai murit oameni din preajma mea. Tatăl unei colege de la asociația unde făceam voluntariat, în liceu. Nu îl cunoșteam, dar am mers cu toți colegii la înmormântare. Prietenul unui prieten al meu, foarte tânăr, cred că a avut leucemie. Nu eram apropiați, dar petrecusem două revelioane împreună, în același grup. Un coleg de la serviciu, cu care am schimbat doar amabilități, nu eram apropiați. Cred că deja ieșise la pensie. Și la el am fost la înmormântare. Aici eram deja adult, aveam peste 25 de ani, eram mai atentă la tot. Știu că povesteau că a murit liniștit, în somn.

Tatăl prietenei mele din copilărie a fost o prezență constantă în viața mea. Bunicii noștri sunt vecini la țară, iar părinții noștri – mama mea și tatăl ei – au copilărit împreună. La fel și noi două. Eram în toate vacanțele împreună. Ne mai vedeam și în oraș și mergeam la ei acasă. Îl știam dintotdeauna, și el pe mine. Avea un zâmbet cald, era vesel și în același timp destul de sever cu prietena mea. Îmi aduc aminte când o punea să învețe tabla înmulțirii în vacanță. O punea să citească „Heidi, fetița munților”, iar după ce își făcea lecțiile putea veni să ne jucăm. Am în minte exact momentul și locul unde eram când m-a sunat bunica să mă anunțe de moartea lui. Atunci am plâns.

Cu un picior în trecut...

Bunicul meu, tatăl mamei mele. De când mă știu, vacanțele însemnau țară, bunici, libertate. Când venea luna iunie, număram zilele până mă pregăteam să plec. Din prima până în ultima zi de vacanță eram acolo. Câte o săptămână din vară veneau și verii mei mai mari, iar atunci porneau explorările și aventurile prin copaci, pe garduri, prin râpe, prin curțile vecinilor. În restul timpului, eram cu prietena mea, Patricia, ai cărei bunici erau vecini cu ai mei. Iar când nu eram cu ea (se trezea mai târziu și avea pauză de odihnă la prânz), stăteam numai după fusta bunicii, la propriu.

Se trezea la 5, și, deși nu mi-a cerut niciodată, mă trezeam și eu. Ce răsărituri superbe am prins acolo! Stăteam cu ea când pregătea mâncarea pentru păsări, mergeam cu ea când ducea vaca la cireadă. La magazin, la cumpărături, în fiecare duminică, la biserică. Seara, când mulgea vaca și primii clienți la laptele cald și plin de spumă erau pisicile. Îmi pregătea dimineața lapte cu cacao. Sau cacao simplă când eram cu verii mei mofturoși care nu voiau lapte. Sau ceai. Nu sunt băutoare de ceai, decât forțată de boală, dar mereu combinația de tei și mentă va fi pentru mine ceaiul bunicii. Textul acesta nu trebuia să fie despre ea, dar cum aș putea să n-o menționez? Practic, eram umbra ei. Bunica rămâne pentru totdeauna sufletul meu și cea mai importantă persoană. Always and forever.

... și cu altul în prezent

Dar să revin la bunicul. L-am prins în multe etape. Când eram mică de tot și veneam la țară cu trenul, trebuia să mergem câte 5 kilometri pe jos, pe dealuri, sus-jos, până la cea mai apropiată haltă. Mă ducea și dimineața, la ora 5, la autobuz, după ce renunțasem la tren. Îmi spunea „Luță”. Mergeam cu el la vie. Îmi curăța nuci noi. Duminica la prânz, mereu același ritual: „Viața satului”, apoi „Tezaur folcloric”. Stăteam cu el la poartă când se dezbăteau cu ceilalți vecini subiecte politice.

Apoi a îmbătrânit. Vârsta și alcoolul l-au transformat în alt om. Și nici eu nu mai eram copil. Vedeam hibe în comportamentul lui și derapaje grave, din cauza băuturii. Am și avut discuția asta cu Ema, psihologul meu. Că un om are mai multe roluri în viață și, chiar dacă nu este un soț bun – cum nu a fost bunicul meu –, poate fi, fără probleme, un tată sau un bunic bun. Cum a fost. Când ne adunam cu toții la sărbători și ne puneam la masă, el mereu se așeza mai târziu. Întâi stătea și contempla imaginea. „Eu mă satur numai când vă văd pe voi mâncând.” Spre finalul vieții… nu ne mai recunoștea. Avea nevoie din ce în ce mai mare de alcool. Nu mai putea fi rațional și prezent. Demență și Alzheimer – acestea au fost diagnosticele oficiale.

Cum îi prezinți copilului moartea cuiva drag

Cu Eric nu am ajuns din prima la țară, deși era locul meu cel mai drag din lume. Distanța, logistica, circumstanțele m-au împiedicat. Cred că abia după doi-trei ani am ajuns. Ce m-a surprins și m-a bucurat a fost modul cum l-a tratat pe bunicul meu, cu puritatea și bunătatea lui de copil. Deși noi, adulții, îl vedeam altfel. Probabil că nici nu înțelegea cine este Eric. Dar micuțul îl îmbrățișa fără ezitare pe străbunicul lui. Îi punea întrebări și îi oferea afecțiune și atenție în cel mai firesc mod cu putință.

Când eram mică, eram atât de atașată de bunicii mei, încât începuse să-mi fie frică de moartea lor. Acum îmi dau seama că, de fapt, erau încă tineri și în putere. Așa că îmi pusesem eu o dorință, ca ei să trăiască până în anul 3000. Sau ceva asemănător, ce părea suficient de lung ca să fim împreună.

Eric are 6 ani acum și vorbim despre moarte de ceva vreme. A plâns de multe ori pentru că îl speria gândul că o să mor eu. În general, nu m-am ferit de niciun subiect cu el, i-am spus adevărul mereu. Noroc că l-am născut prin cezariană – mult mai ușor de explicat decât nașterea vaginală. Iar despre moarte, a fost nevoie de un artificiu, ca să nu mai fie atât de înfricoșătoare. Am prelungit speranța de viață până la 150 de ani. Prima dată a fost la 100 de ani. Nu a fost suficient, așa că am mai tras puțin. Și la drept vorbind, de ce nu? Ar putea ajunge acolo la un moment dat.

Prezență și predictibilitate

Eric a fost multă vreme pasionat de vârstele oamenilor. Știa că bunicul meu era cel mai bătrân din familia noastră (89 de ani) și, având ca background și discuția despre speranța de viață, nu s-a sfiit să îi spună la ultima noastră vizită că el va muri primul. De Crăciun, când am fost la țară, am căzut cu toții victime faimosului virus care circula în lume. Cel cu tuse puternică, de lungă durată și simptome comparabile cu cele de covid.

La puțin timp după ce ne întorsesem acasă, bunicii mei au fost internați la spital din cauza agravării bolii. Bunicul meu, puțin mai rău decât bunica, a avut nevoie să stea la oxigen o vreme. Au fost externați și nu la mult timp după, s-a decis că bunicul va fi cel mai bine îngrijit într-un azil de bătrâni dintr-un sat vecin. Nu a stat prea mult timp acolo, pentru că a ajuns din nou la spital, nu se simțea bine. Au început să îi cedeze rând pe rând toate organele, iar doctorii au transmis că îl vor muta în secția de paliative și că va mai trăi atât timp cât îi va mai bate inima. În doar câteva zile a fost gata.

Discuțiile care liniștesc

Eric a știut tot timpul ce se întâmplă, pentru că am vorbit mereu. Despre azil, despre spital. După ce a murit bunicul, am avut emoții pentru această discuție. Pentru că el avea deja frica de moarte, speram să nu o adâncesc. Îl luasem de la grădiniță, epuizasem subiectul despre cum ne-a fost ziua. „Aș vrea să discut ceva cu tine”, i-am spus. „Știi că bunicul a fost bolnav și a stat în spital. Din păcate, a murit.”

Nu s-a speriat, nu s-a panicat, nu a plâns. Doar a pus întrebări. „Ce s-a întâmplat?”, „Inima lui s-a oprit.” I-am spus că o să merg la țară la înmormântare și l-am întrebat dacă vrea să participe. Mi-a spus că nu și a fost curios despre cum o să fie. I-am explicat de groapă, de cimitir. M-a întrebat dacă oamenii vor fi triști. Cum se va simți bunicul când îl îngroapă. „Nu aș vrea să fiu în locul lui.” A remarcat că nu a ajuns la 100 de ani. Și i-am explicat că la următoarea noastră vizită, la Paște, o vom găsi doar pe bunica. Cred că a fost o discuție care a avut puterea să ne păstreze liniștiți pe amândoi. Nici eu nu eram agitată, pentru că fusese o moarte cumva anunțată și prevăzută (de medici). Vom vedea în timp care i-a fost impactul, dar deocamdată e bine.

Moartea bunicului. Am fost pregătită?

Cred că mă simțeam amorțită. Indiferentă, poate. Cu sânge rece. Inertă. Nu am plâns, nici când m-a anunțat mama, nici când am ajuns la țară. Am mers direct la el, să îl văd. Nu mi-a fost frică, nu am simțit nimic. Eram robot, doar analizam, la rece, din exterior. Am apreciat că arăta chiar bine, poate chiar mai bine decât atunci când era în viață.

În fața morții, poate e mai bine să nu fii credincios, iar totul să fie rațional. Ne naștem, trăim, murim. Sau mai bine să fii, și atunci trăiești cu speranța unei vieți de apoi, iar moartea nu mai e sfârșitul. Eu sunt mai degrabă nereligioasă, deși toată copilăria bunica m-a ținut lângă ea pe drumul credinței.

Mama, mătușile și unchiul meu, copiii bunicului, erau vizibil afectați de pierderea lui. Ei au și fost implicați îndeaproape în toată organizarea. Mai degrabă am reacționat la suferința lor decât să o simt pe a mea. Am fost martoră la o bâjbâială printre tradiții. Ce se face, cum se face? Trebuie să fie o bătrână mai experimentată, să ne învețe și pe noi. S-a iscat o ceartă că nu erau nouă colaci care se puneau pe o ață și trebuiau să fie dați de pomană într-un anumit moment al ceremoniei. Asta a făcut-o pe bunica să plângă. Am încercat să îi explic că nu se întâmplă nimic dacă nu sunt. „Ba nu, că nu e bine, că trebuie.” Nu am aflat de ce. Probabil nu ajunge spiritul unde îi e locul dacă nu respecți procesiunea întocmai.

Ultimele ore împreună

La priveghi. Am observat că bătrânii sunt cinici în fața morții și deși par că se tem de moarte, vorbesc cu nonșalanță despre venirea ei. De când eram copil, bunica îmi prezenta „hainele de moarte”, ca să știu de ele. Și de atunci le-a actualizat în mod constant. Plus că s-a întâmplat ca prin vecini să existe un subiect incendiar, o femeie omorâtă de concubinul ei. Așa că am fost martoră la descrieri foarte colorate ale felului în care arăta ea la propria înmormântare.

Pe un frig aspru, întețit de vânt, am pornit spre cimitir. Cam o oră și jumătate pe jos, cu opriri pentru citiri ale evangheliilor. 12 la număr. În continuare, tradiții despre care nu am înțeles nimic. Punți, un covor peste un pod, aruncat de bănuți, pachete puse pe jos, peste care trecea dricul, apoi erau date de pomană. Slujbă și la biserică, cuvântarea de final a preotului. Despre veșnicie, despre trupul care a murit și sufletul care este de-a pururi.

Final. „Mergeți să vă luați rămas bun de la el.” Desigur, aflați că doar de pe o anumită parte se poate face asta. E important să fie cineva expert în moarte prin preajmă, care să te ghideze. Pe timpul slujbei m-am uitat mult la bunicul și mi-am derulat în minte amintiri și întâmplări împreună. Am mers lângă el și i-am atins mâna rece, încleștată pe cruce, la care i-au pus o verighetă. A primit-o de la pompe funebre. Se pare că trebuie să ai verighetă când te îngroapă. Abia aici și acum am simțit finalitatea actului. Deși rațional moartea fusese acceptată deja de câteva zile, emoțional, abia acum era sfârșitul. Ultima privire, ultima atingere. Și am plâns cu putere.

La locul cu verdeață

Sincer, mă panicasem puțin la gândul că aș putea fi vreun soi de psihopat fără suflet și emoții. Se pare că, până la urmă, nu sunt. Ultimele minute de rugăciune, drumul până la groapă, preotul care ghida groparul cu cuvinte blânde. „Pune-i căciula pe cap.”, „Dezleagă-i picioarele.”, „Acoperă-i fața.” Au acoperit sicriul cu capacul, am aruncat deasupra câte un pumn de pământ și s-a terminat.

Oricine știe povestea despre locul magic, cu verdeață. Pentru mine, așa cum simt acum, există o singură certitudine: viața. Dacă și ce se mai întâmplă după ne este necunoscut. Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să trăim acum, astăzi și în fiecare zi, până la final, să profităm de timpul cât suntem în viață, să fim recunoscători, să iubim.

Bunicul a trăit o viață lungă și a avut o moarte liniștită, cu copiii alături, care au putut să își ia rămas bun în tihnă. Ne-a pregătit, nu ne-a grăbit, dar nici nu ne-a și nu și-a prelungit agonia.

„Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”, zice una dintre rugăciunile din slujba înmormântării. „În loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.”

Bunicul meu, Vasile (20.11.1935 - 26.02.2025)