O zi lungă în pădurea Cernica, cu situații neprevăzute, emoții, copii curajoși și o comunitate de sportivi în formare

Sâmbătă, 9 mai, pădurea Cernica a găzduit a doua ediție a Unstoppable Duathlon. O competiție care a adunat la start sportivi de toate vârstele, de la copii aflați la primele lor curse, până la adulți veniți cu obiective de podium sau performanță.

A fost o ediție cu multe întâmplări neprevăzute. Pe traseul de bicicletă au existat probleme de orientare, mulți participanți s-au rătăcit prin pădure, iar clasamentele au devenit dificil de gestionat în condițiile în care nu toți concurenții au parcurs aceeași distanță. Nemulțumirile au fost firești. Pentru cei care au venit să concureze serios și să își măsoare corect efortul, sentimentul de nedreptate a fost greu de evitat.

Au existat greșeli de organizare, iar ele au fost deja asumate public de către organizatori. Tocmai de aceea mi se pare important să lăsăm loc și pentru lucrurile bune care s-au întâmplat în această zi. Pentru că un astfel de eveniment nu înseamnă doar clasamente și timpi finali, ci și oamenii pe care îi întâlnești, felul în care aleg să se poarte unii cu ceilalți și atmosfera pe care o construiesc împreună.

Cât de multe lucruri trebuie să funcționeze deodată

Un concurs ca acesta înseamnă trasee, marcaje, voluntari, puncte de hidratare, cronometraj, siguranță, tranziție, fotografi, copii, părinți, oboseală și zeci de oameni care încearcă să țină totul în mișcare ore întregi.

Uneori lucrurile ies exact cum au fost planificate. Alteori nu.

Asta nu anulează greșelile. Dar să nu uităm cât de greu este să organizezi un astfel de eveniment, mai ales într-un spațiu precum pădurea, unde lucrurile pot scăpa ușor de sub control. Cu atât mai mult cu cât, în zilele dinaintea concursului, prognoza anunța ploaie, iar organizatorii au fost nevoiți să ia în calcul și varianta unui scenariu mai puțin plăcut, în care accentul trebuia să cadă înainte de toate pe siguranța concurenților.

Iar voluntarii merită toată aprecierea. Chiar și atunci când sunt prea puțini pentru cât ar fi nevoie. Pentru că oamenii aceștia aleg să își petreacă o zi întreagă acolo pentru niște comunități din care, uneori, nici măcar nu fac parte direct.

Până la urmă, suntem oameni. Greșim, ajustăm, învățăm și încercăm să facem mai bine data viitoare.

Și probabil că nici nu există competiție din care toată lumea să plece complet mulțumită.

Experiența mea de participant

Eu am avut noroc. Am participat doar la proba de cros și nu am trecut prin experiența de a mă rătăci prin pădure cu bicicleta. Am alergat două bucle prin pădure, iar energia și bucuria voluntarilor de la punctul de hidratare au venit exact la momentul potrivit. Nu doar cu apă sau încurajări, ci cu sentimentul sincer că se bucură că ești acolo și continui.

La finish ne-a întâmpinat fotografa competiției cu atâta blândețe, încât aveai impresia că fiecare participant îi este prieten vechi.

Iar mesele de după cursă au arătat mai degrabă ca un prânz de familie decât ca un simplu refreshment point. Salate, gustări, prăjituri și niște gogoși care păreau să apară la nesfârșit dintr-un frigider fermecat. La ora cinci după-amiaza încă mai găseam câte una de luat la drum.

Dincolo de cursele adulților

Pentru mine, cea mai frumoasă parte a zilei a fost din nou competiția copiilor. Și la prima ediție a Unstoppable Duathlon am fost impresionată de curajul și rezistența lor. Anul acesta, însă, am simțit totul și mai intens. Poate și pentru că nu am mai privit evenimentul doar din postura de spectator.

Eric a participat la al doilea său duatlon, după cel organizat la Divertiland de Seven, și a fost pentru prima dată când a mers cu bicicleta pe altceva decât asfalt. Cu atât mai mult m-am bucurat că și-a dus cursa până la capăt, indiferent cât de greu i-a fost.

Au existat și voci care și-au exprimat nemulțumirea legată de faptul că festivitatea de premiere a început cu probele copiilor, ceea ce a însemnat mai mult timp de așteptare pentru participanții adulți. Și pot înțelege disconfortul. În același timp, mulți dintre copii erau acolo încă de dimineață, deși probele lor urmau abia la prânz. Își petrecuseră deja ore bune între emoții, agitație, biciclete, tranziții și așteptarea cursei. Sunt convinsă că organizatorii au văzut ce a funcționat și ce nu. Și cu siguranță că multe lucruri vor fi ajustate la ediția următoare.

Lecția lui Alex Șerban

Personajul central al zilei, pentru toți copiii (și nu numai), a fost însă Alex Șerban.

MC al competiției, antrenor și omul în jurul căruia gravitează foarte mulți dintre copiii din comunitatea Unstoppable Kids, Alex are un tip de autoritate pe care nu îl poți construi artificial. Copiii îl ascultă pentru că simt că sunt văzuți și înțeleși.

Înainte de startul categoriei 6-8 ani, i-a strâns pe cei mici în jurul lui și i-a întrebat care sunt temerile lor legate de concurs. Teama de gropi. De a se rătăci. Frica de a nu câștiga. Iar de acolo discuția a devenit mai importantă decât orice podium.

Le-a explicat că, la vârsta lor, cel mai important lucru este să termine cursa în siguranță, să se bucure că sunt acolo și să se împrietenească. Apoi i-a întrebat dacă știu ce înseamnă fair-play. După un cor de „nu”, le-a vorbit despre respect, corectitudine și despre cum îți ajuți adversarul dacă are nevoie.

O lecție care probabil le-ar prinde bine și multor adulți.

Pentru că valoarea unui antrenor de copii nu stă doar în câte intervale include într-un antrenament sau câte ture de bicicletă cere. Ci în felul în care îi formează ca oameni. Iar asta se vede foarte clar la copiii crescuți în comunitatea Unstoppable.

Locul în care sportul devine comunitate

La Unstoppable Kids, Alex Șerban și Nicu Ivan au construit mai mult decât un club sportiv.

Se vede în relația dintre copii. În felul în care cei mai mari îi ajută pe cei mai mici. În părinții care îi susțin și îi încurajează pe toți copiii, nu doar pe ai lor. Și se vede în atașamentul sincer pe care copiii îl dezvoltă față de antrenori.

La finalul probelor Trikids, participanții și părinții i-au pregătit lui Nicu o surpriză pentru ziua lui de naștere. Un gest simplu, dar care spune mult despre relațiile construite acolo, în timp, prin antrenamente, concursuri și multe ore petrecute împreună.

Poate că tocmai asta este partea cea mai valoroasă. Faptul că, dincolo de rezultate și clasamente, copiii învață fair-play, sprijin reciproc și bucuria de a face sport împreună.

Pentru că, uneori, cel mai important lucru pe care îl poate câștiga un copil din sport nu este o medalie. Ci sentimentul că aparține unui loc bun.

Foto: MyRun