Autobiografia lui Jennette McCurdy, Mă bucur că mama a murit, m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Nu doar prin poveste, ci mai ales prin felul în care scrie: direct, autoironic, vulnerabil și brutal de sincer. Când am aflat că Editura Alice Books a tradus și Half his age, am vrut să văd cum se va transforma stilul lui Jennette McCurdy într-un roman.

Jumătate din vârsta lui este debutul lui Jennette McCurdy în ficțiune. În interviurile acordate cu ocazia apariției cărții, autoarea a explicat că, deși romanul nu este autobiografic, experiențe personale au influențat felul în care a construit personajele și dinamica dintre ele. În prezent lucrează și la adaptarea lui pentru marele ecran, în calitate de scenaristă și regizoare.

Mă așteptam la o carte incomodă. Subiectul, relația dintre o adolescentă și profesorul ei de liceu nu avea cum să fie altfel. Ce nu mă așteptam era să citesc cu atâta revoltă. De multe ori întorceam pagina cu un amestec de furie și neputință. Voiam să aflu ce se mai poate întâmpla.

O relație despre care ai vrea să crezi că nu se va întâmpla

În centrul poveștii se află Waldo, o adolescentă de liceu care se îndrăgostește de profesorul ei de scriere creativă, domnul Korgy. El este cu aproape douăzeci de ani mai mare, este căsătorit și are un copil.

Nu este primul roman care explorează o astfel de relație. Tocmai de aceea mă așteptam la o poveste destul de previzibilă. Numai că Jennette McCurdy construiește personajele într-un fel care te obligă să treci dincolo de subiectul în sine. Relația dintre Waldo și domnul Korgy este doar punctul de plecare.

Pe măsură ce îl cunoșteam pe domnul Korgy, mă întrebam tot mai des de ce tocmai el. Nu este deosebit de carismatic, nici remarcabil profesional. Este aproape banal. Și poate tocmai aici stă unul dintre marile merite ale romanului.

Într-un interviu, Jennette McCurdy povestea că, în primele variante ale manuscrisului, domnul Korgy era mult mai ușor de detestat. L-a rescris tocmai pentru că un personaj evident malefic i se părea mai puțin credibil decât un bărbat obișnuit, cu defecte și frustrări, care profită de poziția pe care o are.

Când lipsa iubirii schimbă felul în care iubești

Pe măsură ce povestea înaintează, devine tot mai clar că romanul nu este doar despre o relație interzisă. Este și despre felul în care copilăria modelează ceea ce ajungem să căutăm la maturitate.

Mama lui Waldo a născut-o la șaisprezece ani. Tatăl a plecat, iar mama, copleșită de propriile răni, a trecut dintr-o relație în alta în căutarea iubirii perfecte. În loc să îi ofere stabilitate, i-a transmis fiicei același model.

Nu este greu de înțeles de ce Waldo ajunge să îl idealizeze pe domnul Korgy. El o vede. O ascultă. Îi apreciază textele. O încurajează. Pentru o adolescentă care nu a avut niciodată o figură paternă prezentă, toate acestea capătă o greutate uriașă.

În același timp, cartea introduce un personaj care funcționează ca un contrast foarte puternic: Nolan. Este un băiat de vârsta ei, atent, echilibrat și sincer. Ar putea fi alegerea potrivită. Dar Waldo nu simte lângă el intensitatea pe care o confundă cu iubirea. Nolan observă acest lucru și are maturitatea de a se retrage.

Mi s-a părut unul dintre cele mai triste contraste din roman. Nu pentru că Nolan ar fi perfect, ci pentru că, prin comparație, se vede cât de mult poate schimba bagajul emoțional felul în care alegem oamenii de lângă noi.

Cine deține, de fapt, controlul?

Un lucru care m-a surprins pe tot parcursul lecturii a fost impresia că Waldo conduce relația. Ea îl urmărește. Îl provoacă. Ea își propune să îl cucerească. De multe ori aveam senzația că ea deține controlul, deși domnul Korgy este adultul, profesorul și omul aflat într-o poziție de autoritate.

Abia spre final mi-am dat seama că cele două lucruri nu sunt același lucru. Waldo are inițiativa. Domnul Korgy are puterea.

Ea este cea care face primul pas. El este cel care ar fi putut opri totul și nu o face. Dimpotrivă, înțelege foarte bine cât de vulnerabilă este și cât de mult îl idealizează. Mi-am dorit de nenumărate ori să o refuze. Nu o face. Și tocmai alegerea aceasta îl face responsabil.

„O fetiță care speră că atunci poate o va iubi și el.”

„Îmi spune că îl fac să se simtă senzațional și mă întreabă dacă sunt fetița lui cuminte, iar eu răspund că da. Și îl călăresc ca o fetiță cuminte ce sunt. Fetița care îl iubește. Fetița care nu vrea decât să-l satisfacă. Să îi facă viața mai ușoară. Să fie exact ce vrea el. Ce are el nevoie. O fetiță care speră că, dacă se transformă într-o păpușă, într-un vis, într-o marionetă cu ochi morți, piele de porțelan și fără nevoi, o păpușă care îi împlinește fanteziile (...), atunci poate o va iubi și el.”

Citatul acesta mi-a adus multă claritate. Până atunci văzusem relația mai ales prin prisma dezechilibrului dintre Waldo și domnul Korgy. Pasajul acesta mută însă atenția asupra ei. Asupra felului în care încearcă să câștige iubirea devenind exact ceea ce crede că își dorește el. Renunță la propriile nevoi, își acceptă locul secund și își spune că îi este suficient. Până când nu îi mai este.

Mi s-a părut o descriere foarte lucidă a unui mecanism pe care romanul îl surprinde foarte bine. Waldo nu acceptă această situație pentru că îi este suficientă. O acceptă pentru că speră că, dacă va iubi destul, dacă va cere suficient de puțin și dacă va deveni exact femeia pe care și-o imaginează el, într-o zi va fi aleasă. Însă, pe măsură ce relația înaintează, renunțările se transformă în frustrare, apoi în gelozie și posesivitate. Fantezia începe să se destrame, iar ceea ce părea iubire se dovedește a fi o luptă continuă pentru validare.

Momentul în care Waldo spune: „Știm amândoi că n-o să-ți lași nevasta și copilul pentru o puștoaică de optsprezece ani. (...) A fost o evadare pentru amândoi. O evadare din viețile noastre de căcat. Dar pentru mine nu mai e o evadare, fiindcă acum știu că fug după ceva ce nu voi obține niciodată. Și asta cam strică plăcerea întrecerii.” arată foarte clar că iluzia începe să se destrame. Între timp, ea a absolvit liceul și a împlinit optsprezece ani, iar relația lor nu mai este ascunsă în spatele statutului de profesor și elevă. Rămâne însă același dezechilibru.

Mama în care am continuat să sper

Dacă există un personaj în care mi-am pus mai multe speranțe decât în Waldo, acela a fost mama ei. Am crezut că, la un moment dat, va înțelege ce face și va reuși să rupă cercul. Există chiar un moment în care pare că are această revelație:

„Inima mea a fost frântă de mult, mult timp. De tatăl tău. Poate chiar înainte de asta. De părinții mei. Sau poate că m-am născut cu inima frântă, nu știu. În orice caz, tot ce-am făcut a fost să trec de la un bărbat la altul, cu inimioara mea frântă în mii de bucăți, cerându-le să mi-o repare (...). Dar adevărul este că nu-i responsabilitatea lui. Inima mea frântă. E responsabilitatea mea. Eu trebuie s-o repar. Nu poți să te aștepți să aibă cineva grijă de tine dacă tu nu ai grijă de tine.”

Am citit acest pasaj cu speranța că va deveni punctul ei de cotitură. Nu se întâmplă. Și cred că dezamăgirea pe care am simțit-o spune mai multe despre mine decât despre personaj. Probabil priveam povestea din locul copilului care continuă să creadă că, într-o zi, părintele va deveni omul de care a avut nevoie.

De ce nu am putut lăsa cartea din mână

Jennette McCurdy a declarat că nu și-a propus să scrie un roman care să ofere răspunsuri sau lecții de viață. A vrut să lase cititorul în disconfort și să îl oblige să își pună singur întrebări despre putere, iubire și vulnerabilitate. Cred că a reușit.

Jumătate din vârsta lui m-a revoltat, m-a întristat și m-a înfuriat. Nu este o lectură pentru oricine. Limbajul este licențios, iar subiectele abordate pot atinge răni personale și pot declanșa reacții puternice.

Dar, dacă reușim să privim povestea și dincolo de șocul pe care îl produce relația dintre Waldo și domnul Korgy, romanul deschide o discuție mult mai amplă. Despre felul în care iubim atunci când am crescut fără siguranță. Și despre validarea pe care o căutăm în ceilalți. Despre cât de greu este să ieși din tiparele învățate în copilărie.

Dacă Jumătate din vârsta lui ar fi fost scrisă de altcineva, nu sunt convinsă că m-ar fi prins la fel de tare. Subiectul nu este nou. Nici relația dintre o elevă și profesorul ei nu este o temă pe care literatura să nu o mai fi explorat.

Diferența o face Jennette McCurdy. Scrie cu o naturalețe care te face să uiți cât de atent este construit fiecare personaj. Nu încearcă să îți spună ce să gândești și nici nu își transformă personajele în simboluri ale binelui sau răului. Le lasă să fie contradictorii, vulnerabile și, uneori, frustrant de omenești.

Mi-a plăcut foarte mult și acest roman. Nu pentru subiectul lui incomod, ci pentru felul în care reușește să transforme o poveste care ar fi putut deveni un clișeu într-o lectură care m-a ținut conectată până la ultima pagină.