Cu câteva zile înainte de startul în MDS Raid Namibia, Andrei Gligor și Daniel Osmanovici au așternut câteva gânduri despre ce a însemnat pentru ei „Road to Namibia” și despre ceea ce urmează.
Sunt două parcursuri diferite, care se întâlnesc acum într-o experiență comună, într-un format în care ritmul, deciziile și felul în care gestionezi efortul nu mai țin doar de tine.
În răspunsurile lor nu apare aproape deloc ideea de performanță. Apar, în schimb, oamenii, momentele grele, revenirea după accidentări și nevoia de a merge mai departe. Chiar și atunci când nu e clar cum.
Așa arată „Road to Namibia” pentru Andrei Gligor și Daniel Osmanovici.
Omul din spatele alergătorului
Cine ești în afara pistei — cu ce te ocupi și ce contează pentru tine dincolo de sport?
Andrei Gligor:
În afara alergării sunt un om normal, cu un job în IT, cu responsabilități, cu zile bune și zile grele. Dar dincolo de toate, pentru mine contează oamenii. Familia, prietenii, conexiunile reale. Sportul e o parte importantă din viața mea, dar nu e totul. Ce mă definește cu adevărat sunt relațiile pe care le construiesc și experiențele pe care le trăiesc alături de oameni.
Daniel Osmanovici:
Bună dimineața, sunt Daniel Osmanovici și ascultați #lacafea la Europa FM. Așa mă recomand de aproape 3 ani și asta ar răspunde parțial la cine sunt. Sunt om de radio, tată de doi copii, soț, alergător și ciclist. Enumerarea arată și de ce îmi pasă și ce contează pentru mine, DAR la întrebarea „cine sunt” recunosc că încă mai ajustez răspunsul. Caut să fiu modest, să ajut oamenii și să fiu un exemplu prin acțiunile mele de zi cu zi, iar sportul este ce face legătura între viața de familie, un psihic echilibrat și o stare de sănătate cât mai bună. Ce contează dincolo de sport… familie, copii, radio, zâmbete.
Relația cu alergarea
Cum a intrat alergarea în viața ta și ce te-a făcut, în timp, să mergi tot mai departe?
Andrei Gligor:
Alergarea pe distanțe lungi a început simplu, fără un plan măreț. A fost mai mult o curiozitate, o dorință de a vedea dacă pot, după o accidentare în 2011 și o operație de ruptură de menisc. În timp, s-a transformat într-un mod de a mă descoperi. Cu fiecare cursă, am realizat că limitele sunt mult mai departe decât credeam. Și cumva, asta m-a făcut să caut din ce în ce mai mult — nu neapărat performanță, ci experiențe care mă schimbă.
Daniel Osmanovici:
Evenimente din viața noastră nasc porniri pe care nu le înțelegem, dar vrem să le stăvilim cumva pentru a nu cădea în extreme periculoase. Sună serios și chiar așa a fost. Ceva la momentul 2011 putea să mă schimbe profund, dar sportul - un maraton pe ploaie și frig - a fost ceea ce m-a salvat și a devenit un „medicament” pe care îl iau cu regularitate. Ca orice lucru pe care îl faci constant, descoperi că merită să fie ajustat pentru a rămâne interesant.
Așa e și cu alergarea. Azi încerci un parc nou, mâine o haină nouă, la un moment dat le combini și descoperi că parcă ceva ar putea fi în viitor un alt pas. Apoi vine cineva și te validează sau îți validează efortul și ajungi ca distanța sau alergarea să primească o ajustare. Un maraton devine „mai multe”, asfaltul devine munte sau deșert șamd. E nevoie de un impuls și totul se poate schimba rapid. Aaa... la mine și prietenia cu Andrei a ajutat la ajustat 🙂
Atracția pentru deșert
Ce te atrage la cursele în deșert și de ce ai ales să revii într-un astfel de format?
Andrei Gligor:
Deșertul are ceva ce nu poți explica ușor. E simplu, dar în același timp brutal de sincer. Te dezbracă de tot ce e superficial și te lasă doar cu tine. Acolo nu mai există zgomot, distrageri sau confort. Doar tu, gândurile tale și fiecare pas. De asta revin — pentru claritatea pe care ți-o oferă.
Daniel Osmanovici:
Urăsc nisipul, dar cumva a ajuns să mă vindece. Am citit o carte a lui Ben Fogle - Unde trăiesc oamenii sălbatici,și el a afirmat că deșertul este cel mai bun psiholog. Poate că citatul și cititul acelei cărți a venit în momentul în care eu trebuia să citesc și să descopăr așa ceva. E greu să spui ce și unde te schimbă o astfel de cursă. Nici eu nu înțelegeam când cineva îmi povestea, dar am trecut la „treabă” și bine am făcut.
Am alergat acum ceva vreme un maraton în deșert, adică 42 de km, și am descoperit că aveam nevoie de ceva mai mult. Atunci nu înțelegeam ce (îmi) lipsește, dar ulterior, când am auzit despre formatul care presupune autosuficiența, am zis DA, e ce trebuie! Și nu pentru că e mai greu, ci pentru că e mai complet.
Echipa
Cum a apărut ideea de a concura împreună la MDS Raid Namibia și ce crezi că vă face o echipă bună? Unde simți că vă completați cel mai bine?
Andrei Gligor:
Ideea de a alerga împreună a venit natural. Eu și Daniel ne știm de mult și avem o conexiune reală, dincolo de sport. Cred că asta ne face o echipă bună — încrederea. Ne completăm bine pentru că suntem diferiți în anumite momente: când unul cade, celălalt e acolo. Și în genul ăsta de cursă, asta face toată diferența.
Daniel Osmanovici:
2017 a fost un an ciudat, în care eu m-am accidentat rău și timp de un an am tras să alerg din nou. A fost un an în care poveștile, frustrările, viața au fost perfecte pentru a-mi pleca urechea la poveștile despre alergări, multi-stage, echipă… deșert. Andrei e picătura chinezească și a văzut în mine ceva ce eu nu am văzut - plăcerea și vindecarea pe care o voi găsi în asemenea curse. Alergarea ne-a legat la bine și la greu și atunci… o astfel de cursă vine firesc. Suficient să vedeți cum au reacționat soțiile la veste, ca să înțelegeți ce normal e ca eu și el să facem o echipă. Cât despre unde ne completăm? Stai cu un om 19 ore în frig, ploaie, în avion și aeroport și dacă nu te cerți cu el, atunci clar te poți baza cu orice.
Pregătirea
Cum arată pregătirea voastră pentru „Road to Namibia”? Ce a fost diferit față de alte curse?
Andrei Gligor:
Pregătirea pentru „Road to Namibia” a fost poate cea mai conștientă de până acum. Am introdus antrenamente back-to-back, alergări lungi, dar și multă muncă în sala de recuperare și sala de forță, pentru că, ce să vezi? Acum un an și jumătate am trecut din nou printr-o operație de dublă ruptură de menisc, de data aceasta la genunchiul celălalt. Diferența față de alte curse este că nu m-am pregătit doar fizic, ci și mental — pentru disconfort, pentru oboseală acumulată și pentru necunoscut. Toată perioada de pregătire a fost un rollercoaster de emoții, pentru că am simțit-o ca pe un pas înainte, doi înapoi, scăpând de durere și inflamație de abia cu două luni înainte de cursă.
Daniel Osmanovici:
Nu credeam ca odată ajuns la 47 de ani pot să fiu așa de determinat și organizat. S-a lăsat cu kineto fitness la Kinomed, cu nutriție și echipament pe sprânceană de la Trisport și suplimente de la Alevia. Vreau să spun ca am văzut matur și integral această deplasare, adică așa cum era cazul să fi făcut și cu alte curse, dar știu că voi face cu alte curse viitoare.
Temeri
Există ceva ce te îngrijorează înainte de această cursă — fie ca sportiv, fie ca parte dintr-o echipă?
Andrei Gligor:
Cred că orice sportiv are temeri înainte de o astfel de cursă. Nu neapărat legate de traseu, ci de necunoscut. În cazul meu, există și componenta de echipă — vrei să fii acolo, să nu dezamăgești, să duci lucrurile până la capăt. Dar în același timp, accept că face parte din experiență.
Daniel Osmanovici:
Dacă nu ai temeri, ești nebun sau ceva este în neregulă cu tine. Scriu aceste rânduri în timp ce ne pregătim să mergem în deșert. Andrei vine după o mega accidentare, iar eu nu sunt atât de organizat pe cât ar trebui. E doar o mică parte din ceea ce este la baza unor temeri. Cred că temerile sunt cele care ne țin în frâu și ne fac să fim mai buni, pentru că nu ne pierdem echilibrul.
Miza personală
Există un om, un gând sau un moment din viața ta pentru care alergi la Namibia?
Andrei Gligor:
Nu alerg pentru un singur motiv. Dar dacă ar fi să aleg ceva, aș spune că alerg pentru mine — pentru versiunea mea de acum câțiva ani, care nu știa dacă mai poate reveni. După accidentare, după perioadele grele, această cursă e o confirmare că sunt din nou acolo unde îmi place să fiu.
Daniel Osmanovici:
Miza? Lumea zice să revin sănătos și întreg, pentru că la o cursă de genul ăsta este mereu riscul să mori. Simplu, dar adevărat. Vreau să mă lupt cu dunele de 300 de metri și să câștig. Vreau să dorm pe malul Atlanticului si să fotografiez cerul din emisfera sudică, să beau o cafea cu prietenii în buza cortului, în mijlocul celui mai vechi deșert din lume. Nu sunt mize, ci dorințe de transformat în amintiri și povestiri pentru dat mai departe.
Așteptări
V-ați propus ceva concret pentru această cursă?
Andrei Gligor:
Nu avem un obiectiv strict legat de timp sau clasament. Vrem să trăim experiența, să fim acolo unul pentru celălalt și să ducem cursa până la capăt în modul nostru. Dacă facem asta, pentru noi este un succes.
Daniel Osmanovici:
Zâmbete, fericire, prietenie, amintiri, fotografii.
Recunoștință
Cine sunt oamenii fără de care nu ai fi ajuns la start?
Andrei Gligor:
Sunt mulți oameni fără de care nu aș fi aici. Familia, în primul rând. Apoi prietenii apropiați, Daniel — evident, și toți cei care m-au susținut în perioada de recuperare. Partenerii care au avut încredere în mine și au fost alături de mine în acest drum, pe care nu îi pot numi parteneri, ci prieteni: Calivita, Trisport, Kinomed. E o călătorie individuală, dar nu ajungi niciodată singur la start. Iar pentru încrederea cu care m-au însoțit pe acest drum, sunt recunoscator.
Daniel Osmanovici:
Lista e lungă, dar o să zic Andrei, Sorin, Adriana, Tudor și Adriana, Andreea și Răzvan, Mirela și Mariana, soția și cei doi copii, Radu, Lovinii, ai mei părinți. Sună ca un discurs de Oscar, dar fiecare a avut partea lui și rolul clar stabilit. Ar mai fi și ambiția mea 🙂
MDS Raid Namibia, în etape
Le urmărim parcursul și le dorim să se bucure de experiență și de tot ce va aduce ea. Pas cu pas, împreună.
MDS Raid Namibia este o cursă multi-stage în deșert, ajunsă la a doua ediție, în care participanții concurează în echipe de câte doi.
Unul dintre momentele definitorii este „Star Night”. Participanții rămân peste noapte în deșert, fără întoarcere în bivuac, continuând cursa dimineața.
Programul ediției 2026 și structura etapelor (formatul de 107 km) sunt organizate astfel:
- 25 aprilie – sosirea participanților în Namibia
- 26 aprilie – verificări medicale și controlul echipamentului obligatoriu
- 27 aprilie – startul cursei, Etapa 1 (~23 km)
- 28 aprilie – Etapa 2 (partea 1) (~35–40 km), urmată de Star Night
- 29 aprilie – Etapa 2 (partea 2) (~20–25 km), reluarea cursei
- 30 aprilie – Etapa 3 (~25 km), până la finish
- 1 mai – zi de recuperare și ceremonia finală
Andrei Gligor (102) și Daniel Osmanovici (103) pot fi urmăriți pe traseu, în timp real, pe platforma Owaka Live.