Am povestit aici despre cum a fost prima mea vizită la Cuibul Artiștilor și primul contact cu spectacolul de tip senzorial. Reticentă, dar curioasă, am trăit această experiență așa cum am știut mai bine. Am fost prezentă, concentrată și atentă. La Reveria am ascultat vocea hipnotică a ghidului nostru, Victor Țăpeanu, și am urmărit proiecțiile de pe tavan, dar mintea mea a rămas ancorată în rațional aproape pe tot parcursul spectacolului.

Schimbăm poziția și perspectiva

Dacă la primul spectacol, Reveria, eram întinși pe o saltea, cu lumină difuză împrejur și protagonistul deasupra noastră, pe scenă, următoarele două evenimente au schimbat dinamica. Escapism I și Escapism II sunt două dintre spectacolele de anul trecut, de pe vremea când încă nu aflasem de Cuibul Artiștilor. Iar acum am avut norocul să fie din nou puse în scenă, așa că nu am ezitat. În ciuda reținerii mele încă prezente (parțial subiectivă), rămân în continuare deschisă și dornică să descopăr.

Intuiesc că eu aș fi și greu de hipnotizat, mă simt mereu în priză și încordată, cu acel morcov în fund, pentru cine preferă această imagine. Mult timp nu am reușit nici măcar să râd din tot sufletul. Nu mi se păreau prea multe lucruri amuzante. Acum cred că râd și în plus, probabil pentru a compensa perioada „serioasă” din viața mea. Ce vreau să spun este că mi-e dificil să intru în starea de relaxare pe care o induc aceste spectacole. Obișnuiesc să stau cu mine, cu emoțiile și cu gândurile mele. Ba chiar e posibil să exagerez uneori. Poate doar am dificultăți cu introspecția ghidată, dar asta nu mă oprește să încerc în continuare.

Tu ce vezi când simți?

Acesta este laitmotivul celor două producții, Escapism I și Escapism II, care nu sunt promovate ca spectacole de teatru, ci ca experiențe multisenzoriale. Nu mai suntem întinși pe saltea, ci stăm pe canapele și suntem legați la ochi. Atunci când unul dintre simțuri este anulat, toate celelalte se amplifică. Iar Escapism exploatează la maximum toate aceste simțuri. Conceptul de bază e simplu. Primim indicii despre poveste, le auzim, laolaltă cu diverse sunete din natură și nu numai. Al doilea simț profund provocat este mirosul. Cele mai multe elemente ale poveștii vin la pachet cu senzații olfactive diverse. Apoi, percepția atingerii și gustul sunt de asemenea marcate.

Să începem cu începutul, pentru că eu am perceput cele două spectacole complet diferit. Escapism I evocă mai multe scene distincte, fără legătură între ele. Sau nu am sesizat eu conexiunea. Ideea e că ești purtat prin niște amintiri trezite de emoții, trecând prin toate simțurile, mai puțin văz. Că era într-o piațetă, la ocean sau la țară, eu am reușit să fiu doar martor din exterior la aceste povești.

Recunosc că doar două scene m-au băgat puțin în acea stare. Surprinzător, două extreme. Una dintre ele, o poveste de un erotism fantastic, cu gemete, respirații sacadate și pasiune. Iar cealaltă, războiul. Deloc întâmplător, situația politică actuală te face să simți mult mai intens orice aflat în imediată legătură. M-au răvășit soldații care tropăiau, făcând podeaua să vibreze, mișcarea aerului încărcat de frică și chiar sunetul inconfundabil al cuțitului ce ucide... Înfricoșător. Totuși, nu am reușit să rămân pe fir până la final, m-am deconectat puțin, nu îmi amintesc ultima scenă. S-a terminat fără să îmi dau seama. Dar l-aș „revedea”, cu altă atenție și intenție.

Third time's a charm

Așa cum spuneam încă de la început, a treia oară a fost cu noroc. Am avut Reveria, am avut Escapism I. Oh, și ce avea să urmeze! Ca de obicei, eram cumva ezitantă. Cum să mă atingă pe mine? Poveștile astea metafizice, să simt eu cine știe ce nebuneli și vorbe goale. Ei bine, totul începe cu discuția despre amintirile din cele nouă luni petrecute în uterul mamei. Există sau nu există? Mie îmi place să cred că da. Firul poveștii spuse de Escapism II este firul vieții, de la naștere până... în anumite momente marcante.

Acțiunea se desfășoară lent, cronologic. Am avut și de contestat o afirmație. Au menționat că în săptămâna a șasea a sarcinii, când începe să bată inima, „gazda”, adică mama, nici măcar nu știe că există un oaspete care se dezvoltă în interiorul ei. Not true. Eu, sincer, am și o problemă cu persoanele care susțin că au făcut un copil „din greșeală”. Nu. Dacă ai făcut sex neprotejat, ți-ai asumat această posibilitate. Așadar, în săptămâna a șasea, când femeii i-a întârziat menstruația deja de două luni, dacă nu știe și nici nu bănuiește, înseamnă că este complet ruptă de realitate. Desigur, există situații atenuante, dar lecția de anatomie rămâne pe altă dată.

Să revenim la Escapism II. Deși mi s-a părut că direcția spectacolului a fost evocarea amintirilor noastre de când eram... abia un punctuleț, pentru mine totul s-a desfășurat din perspectiva de mamă. Pe de o parte, sunt mai vii și mai clare aceste experiențe, fiind și mai recente. Pe de altă parte, odată ce am devenit adult și mi-am creat propria familie, rolul de mamă a devenit mai important decât rolul de copil al părinților mei.

Punctul culminant

Mica celulă crește, se dezvoltă, începe să audă glasul părinților, se naște. Și trece prin etapele firești, pe care le știm cu toții, că e școala, vacanța la țară, adolescența, prietenii, cluburile. La un moment dat, simt că îmi strecoară cineva un șervețel în mână. Avusesem deja o tentativă (reușită, de altfel, dovadă fiind lacrimile care îmi curgeau deja), când părinții se certau, iar copilul mic se închidea în lumea lui. Să nu mai audă, să nu-i mai fie frică, să se pună la adăpost, să fie în siguranță. A fost o scenă emoționantă, de data aceasta, și în calitate de copil, și în calitate de părinte.

A urmat ceva ce m-a răvășit absolut. Și acum, când îmi amintesc, mă răscolește cu totul. O scenă care a crescut din ce în ce mai mult în intensitate. Copilul, care e adult acum. Șase apeluri pierdute. A avut loc un accident. Mama este în spital, iar șansele ei de supraviețuire sunt mici. Sunetul aparatelor care bipăie neîntrerupt umple încăperea. Până când se opresc. Inima încetează să mai bată. O disperare și o durere de nedescris. Îți mulțumesc, mamă, că m-ai învățat să... și să... Un final inevitabil al vieților noastre pe pământ, singura noastră certitudine. Și totuși... cred că e cea mai grea încercare.

Ce a făcut diferența?

Fiecare participant trăiește propria experiență cu fiecare spectacol pe care ni-l aduce Cuibul Artiștilor. Nicio emoție nu e greșită, suntem doar diferiți și e perfect normal și minunat să fim așa. Vedem sau auzim, ne imaginăm, mirosim și suntem fiecare în propriul film, prin prisma amintirilor, trăirilor, relațiilor noastre. Și poate chiar influențați de momentul în care ne aflăm în viață. Pentru mine, Reveria și Escapism I mi-au oferit ceva și am luat ce am avut nevoie.

În schimb, Escapism II a avut altă structură. Am avut o poveste cu început, desfășurarea acțiunii, punct culminant, deznodământ. Dar cel mai mult a avut elementul care ne leagă pe toți negreșit. Oricine, oriunde, oricând am fi, cu toții suntem legați de mama care ne-a născut. Deci pentru mine a fost cea mai intensă și mai reușită experiență senzorială colectivă. A scăpat oare cineva fără să plângă? Mă îndoiesc.

Așadar, sunt recunoscătoare. Știu că sunt critică până la extrem și uneori chiar fără argumente. Dar pot să apreciez un act artistic, ca idee, chiar dacă nu mă atinge neapărat. Și totuși, al treilea spectacol la Cuibul Artiștilor a valorat cât toate celelalte la un loc. O bucurie să am ocazia să particip și să trăiesc astfel de experiențe.