Zilele trecute am avut ocazia să particip la două evenimente care cumva mi-au purtat gândurile în aceeași direcție (de introspecție). Doar că încă sunt amestecate în capul meu, așa că cea mai bună metodă să fac ordine este scriind. Despre ce a fost vorba, ce am simțit, cu ce am rezonat... sau nu. Și vedem la final dacă iese vreo concluzie. Ca idee, aveam deja în plan un articol despre experiența mea cu terapia, iar în acest „draft” voi avea ocazia să ajung și pe acolo.

REVERIA - sink into yourself @ Cuibul artiștilor

Știam despre specificul spectacolelor organizate de cei de la Cuibul artiștilor, experiențe senzoriale. Să zicem că din motive personale, pe care nu e momentul să le pomenesc acum, am pornit destul de reticentă. Reticentă, dar tot curioasă. Nu mai participasem la acest tip de eveniment, eu sunt mai degrabă pe stil tradițional – dacă îmi dai Romeo și Julieta, primesc cu bucurie. În plus, înțelegeam că e un fel de meditație ghidată. Practic, stai întins pe o saltea, cu ochii închiși sau deschiși, și te lași purtat de cuvintele lui Victor Țăpeanu - inițiatorul, scenaristul, regizorul, actorul - prin interiorul minții și al inimii.

Așa, ca fun fact, nici cu yoga nu rezonez. Am încercat de câteva ori, o plictiseală cruntă. Iar meditația de la final, aoleu. Cum să îmi las mintea să se relaxeze, să se liniștească și să călătorească spre alte dimensiuni? În niciun caz. Îmi place pe acțiune, puls cât mai mare, transpirație, chin. Am discutat despre asta în terapie și se pare că nu e ceva neobișnuit, mai ales la vârsta mea. Probabil vine înțelepciunea peste mine mai târziu.

Ei bine, așa sceptică, m-am aventurat spre ceea ce ar fi trebuit să fie Reveria mea. Pentru că fiecare își trăiește în felul propriu această călătorie, am fost anunțați de la început că orice simțim și orice trăim face parte din experiență. Deci inclusiv să adormim era o posibilitate și în niciun caz nu ar fi fost considerat greșit. Eu nu am adormit, ba dimpotrivă, am fost foarte atentă și foarte concentrată la tot ce era în jurul meu. La voce, la cuvinte, la imaginile proiectate pe tavan. Eram prezentă, dar într-un mod rațional.

Câteva întrebări existențiale

Într-un cadru semi-obscur, scăldat în tonuri roșiatice, Victor Țăpeanu stă pe scenă ca un profet al viselor, ghidându-ne gândurile spre propriile revelații. În jurul lui, întinși pe saltele și învăluiți în intimitatea luminii difuze, spectatorii îl ascultă. Cel puțin cei care nu au adormit deja din prea mare relaxare.

Întrebarea cu care începe seara este „Dacă ai putea alege, ce ai vrea să visezi acum?”. Habar nu am. Mi-a zburat mintea spre diverse, nu m-a convins nimic. A urmat o jumătate de oră care mi-a stârnit niște reacții controversate. Oricum, înțeleg de la alți participanți că în această jumătate de spectacol s-a dormit cel mai bine. E posibil, deci, să fi fost eu prea concentrată pe mesaj. Scenariul mi s-a părut destul de pueril, prin care ni se transmiteau diverse informații banale. Unul dintre ele, că inima bate mai tare atunci când ești speriat.

Au mai urmat întrebări precum „Tu când ai fost ultima dată recunoscător?” - uite, fix în fiecare zi - sau „Când ai simțit ultima oară bucurie?”. Chiar azi (n.r. atunci, în ziua spectacolului), când priveam cerul senin și soarele ce răsare, în timp ce îmi duceam copilul la grădiniță. Îmi place mult lumina soarelui (nu și căldura verii), îmi dă o energie și o bucurie fantastică. Din acest motiv sunt și foarte fericită când reușesc să alerg pe timp de zi, obișnuită fiind doar cu întunericul de la 5 dimineața.

Suntem recunoscători pentru că trăim?

După bla-bla-ul despre inimă și visare din prima jumătate a spectacolului, când mulți participanți începeau deja să dea semne că se trezesc, eu eram în continuare concentrată și dornică să aflu. M-am întrebat care este publicul-țintă al acestui spectacol, cine are nevoie să vină aici ca să își ofere o oră de reflecție? Să aibă această reverie a recunoștinței. Să îți atragă cineva atenția că ești în viață, că timpul îți este limitat, că te concentrezi la lucruri nesemnificative. Apropo de asta, e o glumiță care îmi place mult pe acest subiect. Despre părinții care se bat cu pumnii în piept că ar face orice pentru copiii lor, că ar muri pentru ei. Doar că adevărata întrebare este: da, dar ai trăi pentru ei? O lecție pe care am trăit-o pe pielea mea, la timpul potrivit.

A doua jumătate a spectacolului m-a prins mai mult, bănuiesc doar că a atins niște subiecte mai sensibile pentru mine. Unul, despre emoții și cum le primim în corpul nostru. Și mi-a plăcut o metaforă, despre furie, care este însetată și doar are nevoie să îi oferim un pahar cu apă și se duce. Iar un altul, despre presiunea pe care o punem (sau este pusă) pe noi să fim mai buni... perfecți. Boală grea pentru mine, ne știm de mult. Mi-a mai plăcut mult și credința transmisă de Victor Țăpeanu, pe care mi-aș dori să o asimilez într-o zi: Îmi sunt suficient mie. De dragul meu. De dorul meu. Absolut superb. Și emoționant.

Față în față cu reveria mea

Până la urmă, cu toate comentariile mele și oricât de reținută am fost, spectacolul și-a îndeplinit scopul. M-a captat și a stârnit reacții în mine. Mi-am adus aminte de momente când am fost fericită și recunoscătoare, de oameni dragi. Într-un fel, am ajuns față în față cu reveria mea. Pentru că, de fapt, nu asta ne dorim de la un act artistic? Suntem atât de diferiți, e firesc ca un mesaj atât de profund să ne atingă în cele mai diferite forme. Deci a fost bine, mi-am luat ce am avut nevoie pentru suflet. Învăț lucruri noi despre mine și despre ce îmi place. Mai vin. Cu entuziasm și curiozitate.

Urmează și partea a doua.