Pe vremea când nu știam despre ce vreau să scriu, începusem aici un draft ca să îmi aștern câteva gânduri referitoare la două evenimente deosebite la care participasem. Primul a fost spectacolul senzorial Reveria, despre care am reușit să îmi adun ideile și să finalizez articolul. Aașa că am revenit cu al doilea eveniment, conferința Petronelei Rotar, organizată la București, cu ocazia lansării ultimei sale cărți - Totul e în regulă în mine și în lume.

Pentru acuratețe, a fost mai degrabă un eveniment de promovare, deoarece lansarea avusese loc la finalul lunii octombrie. Mi-am dorit enorm să particip încă de la prima ediție! La fel și multe alte persoane. Drept urmare, nu toată lumea a reușit să intre la acel prim eveniment – printre care nici eu. Deși intrarea a fost liberă cu ambele ocazii, a doua oară am învățat cu toții din greșelile trecutului. Așa că editura a ales o locație mai încăpătoare (Sala Luceafărul față de Artmark) și a încurajat doritorii să facă rezervare. Iar eu nu am ezitat o secundă.

O însemnătate foarte personală

Aproape că nu am cuvinte ca să descriu cât de mult înseamnă pentru mine Petronela Rotar. O admir, o apreciez și o ador în mod absolut. A făcut parte din „kitul meu de salvare” din relația în care eram nefericită și îmi va rămâne mereu în suflet ca parte a unui mecanism care a funcționat ca uns. E ca atunci când se aliniază planetele spre binele tău. Deși poate nu vezi binele din prima.

Să aduc un pic de context. Eram într-o relație de mai bine de 10 ani, în urma căreia a apărut și un copil. Eric avea aproape trei ani când am început să merg la terapie. Doar că acolo nu vorbeam neapărat despre relație, față de care nu vedeam că ar fi vreo problemă. Eram doar foarte obosită și nu mai reușeam să am răbdare în momentele dificile cu copilul. Mă hotărâsem că am nevoie de ajutor ca să pot fi o mamă mai bună.

Însă, inevitabil, când terapeutul îți pune întrebările potrivite, începi să vezi mai clar anumite situații. Întâmplarea a făcut ca în acea perioadă să dau și peste cartea Petronelei, „Orbi”, cu al cărei personaj principal m-am identificat profund. Și parcă mi s-a luat cu adevărat un văl de pe ochi. Am continuat cu o altă carte pomenită în paginile acesteia, „Femei care iubesc prea mult”. Încet-încet, având și discuțiile din ședințele cu Ema, s-au sedimentat toate informațiile în mine. Așa am reușit să îmi dau seama ce am de făcut. Am înțeles că eu simțeam de mult că am nevoie să mă eliberez, doar că nu eram și pregătită să accept și să fac acest pas.

Conferința Petronelei Rotar pentru mine

O zic din nou, dar merită: cât de fericită și de extaziată am fost să pot fi prezentă la acest eveniment! Nu doar că a fost parte din operațiunea de salvare a mea. Petronela Rotar e unul dintre cei mai fantastici (da, îmi dau voie să folosesc greșit superlativul în această situație) oameni cu care suntem contemporani. Scrie bestial, pe blog, pe facebook, în cărțile ei. E o femeie atât de puternică și un model că poți face orice, poți trece peste orice. Mă atinge la un nivel foarte profund modul în care alege să se vulnerabilizeze, protejându-se în același timp cu limite clare și ferm exprimate. E mamă, și încă ce mamă superbă și prezentă!

Deci toată conferința am fost cu gura până la urechi, bucurie supremă. Recent am mai trăit senzația asta (la nivel 100/10, nu am cuvinte suficiente să o descriu) după cursa de la Paris și după spectacolul „Operă de trei parale”, de la Teatrul Excelsior. La nivel de geniu, perfecțiune absolută. Recomand cu căldură.

Dar înapoi la conferința Petronelei. Una dintre emoțiile cu care am plecat de acolo a fost aceea de recunoștință. O spun oricând am ocazia, sunt recunoscătoare mereu, pentru atât de multe lucruri. Aici aveam totuși o țintă mai precisă. Sau chiar două. Pe de o parte era Ema, pentru care mulțumesc de fiecare dată că am întâlnit-o și am ales-o și că am făcut o echipă atât de bună în procesul meu de cunoaștere și de vindecare. Iar a doua, deloc întâmplător, tot psiholog, colega și prietena mea Monica. Pentru cine nu știe, e din altă ligă să ai un prieten terapeut. Discuțiile, nivelul de înțelegere și întreaga prietenie e la alt nivel. Funcționează și cu cei care s-au mai căutat la cap și au mai făcut ședințe de terapie.

Ce am învățat despre mine – și cum mi s-a confirmat la conferință

În iunie 2021 am început terapia, iar în septembrie 2022 am încheiat relația cu tatăl copilului meu. În decembrie 2024 am avut ultima ședință cu Ema, care a luat o pauză din cel mai frumos motiv – nașterea fetiței ei. Tot atunci, am intrat într-o relație. Ca o paranteză, sinceră să fiu, nu credeam că scrisul acestui draft în care nu știam ce vreau să spun îmi va purta direcția spre acest subiect, dar voilà! Ce înseamnă arta creației, începi uneori, nu știi încotro te îndrepți și nici cum termini.

Am menționat totuși aceste informații pentru că sunt relevante și au legătură cu subiectele dezbătute în conferință și cu situații în care m-am găsit eu însămi. Știi cum e, mergi la terapie, te înțelegi mai bine, vezi conexiunile cu părinții, copilăria, îți explici anumite comportamente. Și îți zici: Mamă, ce tare sunt! Matură emoțional, știu, fac, dreg. Asta, în cabinet, cât timp vorbești cu terapeutul. Ieși pe ușă și, în mai puțin de 24 de ore, apare prima criză.

S-a ridicat problema aceasta: teoria o știu, dar cum să fac să îmi iasă și în practică? Am ieșit dintr-o relație toxică, fac terapie ca să mă vindec. Când sunt pregătită/vindecată, gata să intru într-o relație așa cum trebuie? Păi… ca să vezi. Greul abia începe când intri într-o relație și realizezi cât de mult diferă teoria din cabinet de realitatea trăită. De ce? Ia-mă pe mine, cu bagajul meu, ia-l și pe partenerul meu, cu bagajul lui, și să începem această călătorie de cunoaștere, individuală și în cuplu. Oricâtă terapie ai face, vindecarea se întâmplă întotdeauna în relație. Și sunt recunoscătoare că am această oportunitate cu persoana de lângă mine.

Câteva idei pe care le-am luat cu mine

M-am regăsit în foarte multe din poveștile Petronelei, cel puțin la nivel de emoție. Deși nu aș îndrăzni să compar dificultățile și tragediile prin care a trecut cu întâmplările mele. M-a bucurat întreaga discuție și am ascultat ca vrăjită tot ce ne-a povestit și ne-a explicat. Să mai zic și că e atât de frumoasă? Zic, bineînțeles! O să mai menționez doar două idei care m-au marcat în mod special.

Prima se referă la replica „Ăsta-s eu!”, pe care o primești de la partenerul care, într-un fel sau altul, nu îți împlinește nevoile. Pe cel pe care, poate, ai vrea să-l schimbi, să-l salvezi, să-l aduci pe calea cea dreaptă. M-a atins, pentru că și eu am primit acest argument la nemulțumirile mele vizavi de relație. Și până la urmă despre ce e vorba, de fapt? Ca eu să înțeleg că nu sunt salvator, nu modelez viața unui om, că nu e dreptul meu, și că nu e despre mine, în esență. Avem un om care nu poate sau nu e dispus să facă acest efort, fără să însemne că persoana de lângă el nu merită. Ești în fața unei alegeri. Ăsta-s eu. Mă iubești așa cum sunt? Putem fi fericiți în aceste condiții? Rămâi sau pleci?

Și așa am ales...

Am ales să plec. Poate o să sune nepotrivit, dar povestesc mereu cu entuziasm despre despărțirea mea. Abia acum, desigur, pentru că atunci când s-a întâmplat, am avut nevoie de un an ca să pot împărtăși vestea celor din jurul meu. Mi-ar trebui un articol separat, am povești interesante tare de după. O să spun doar că în momentul în care s-a terminat, am simțit cea mai mare liniște. Soare și curcubeu.

A doua idee din conferință pe care am simțit-o mai personal a fost aceea ca după ce ești foarte multă vreme într-o extremă, ca să ajungi la echilibru e nevoie de un timp petrecut și în cealaltă extremă. Deci cam pe aici mă situez în noua și prima mea relație după 12 ani cu cineva. După mult timp trăit în lipsă – de atenție, afecțiune, grijă, protecție, siguranță – acum simt că vreau tot. Și mult. Și am descoperit că îmi place și atât cât va fi posibil, o să primesc fericită tot ce e mai bun. Sunt clingy și needy și ce cuvinte moderne mai putem găsi. Ce sentiment superb să fii lângă o astfel de persoană, într-o relație așa cum trebuie să fie toate.

Pentru final, aș mai adăuga un singur gând de la conferință, cu care sunt în asentiment total, un principiu după care mă ghidez constant de când m-am despărțit. Desigur, discuția era despre moarte, pe care am mai pomenit-o și eu cu o altă ocazie, dar este valabil în orice context. Petronela spune: Frica de moarte este, de fapt, frica de o viață netrăită. Așadar, ca de obicei, îmi doresc pentru mine și pentru oricine: să fim recunoscători, să iubim și să trăim.