Suntem prietene de mai bine de 15 ani, din facultate, când distribuția aleatorie ne-a adus împreună în aceeași cameră de cămin. Toate trei, venite din orașe diferite – Ana din Giurgiu, Mădălina din Pașcani și eu din Bârlad – am rămas în capitală de atunci. Deși ne vedem mai rar decât ne propunem, fiecare întâlnire e atât de naturală, așa cum numai prieteniile adevărate o demonstrează. Încercăm să diversificăm ieșirile, în funcție de gusturile fiecăreia. Așa că nu e deloc exclus ca Ana să ne scoată la un meci de fotbal, Mădă la un concert Paraziții, iar eu înapoi acasă, pentru un club de lectură.

Ce mai citim, fetelor?

Pentru că vremea s-a arătat capricioasă, ba cu ploaie, ba cu ninsoare în mijlocul primăverii și prea frig pentru niște suflete atât de calde, am decis să rămânem pe comoditate, acasă. Ne-am făcut provizii serioase de ronțăieli și, bineînțeles, de băut. Nimic nu ne dezleagă limbile mai bine decât (primul) pahar de Aperol. În plus, era momentul prielnic pentru o nouă propunere de lectură incendiară: Confesiuni: Atracții interzise. Le trimisesem deja pe grup linkul către Editura Cassius Books, unde cartea lui Bogdan Dărădan e în precomandă, pregătită pentru marea lansare.

Am pregătit deci terenul atât pentru următorul club, cât și pentru discuțiile premergătoare lecturii. Stilul cărții, categoric, pe gustul meu. Fetele mă știu: expertă în situații care mai de care, romantică incurabilă pe vecie și deschisă la orice nebunie. De la perioada Fifty Shades of Grey, când am făcut un combo, carte+film, nu m-am mai simțit așa provocată. Deși experiențele ieșite din comun nu au lipsit vreodată dintre subiectele noastre de „bârfă”. Epuizăm poveștile de la job și plângerile legate de foști, amintirile din facultate și planurile de viitor. Apoi trecem la nivelul următor.

Nostalgia experiențelor adultului...

Discuțiile pe care le inițiez la întâlnirile noastre recurente, uneori chiar terapeutice, se împart în două categorii. Fie întâmplări dinaintea fostei relații (lungă ca o zi de post), fie de după - povești recente, la fel de interesante. Ultimele au de obicei un intro de genul „să vă spun ce mi s-a mai întâmplat”. Sau „ce idee credeți că mi-a venit?”. După o relație începută în facultate și încheiată spre final de tinerețe, a urmat o perioadă de căutări și descoperiri. În plus, eram singură de ceva vreme, iar prietenele mele statornice încercau să mă aducă înapoi la „normalitatea” potrivită vârstei. Deschisă la orice provocare și plină de viață, am strâns o colecție frumușică de amintiri.

... versus nostalgia amintirilor copilăriei

Cât de mult mă bucur de aducerile-aminte! Se întâmplă de atâtea ori să încep să vorbesc cu oameni dragi pe o anumită temă și din poveste în poveste să ajung la amintiri pe care le credeam uitate. Ele rămân acolo, undeva în fundul minții sau al sufletului și din când în când se lasă redescoperite. Tot la o astfel de întâlnire cu fetele am rememorat primul meu sărut „franțuzesc”. Doamne, ce emoții aveam! Și ca să vezi că și atunci eram... diferită.

Eram la țară, la bunici, cunoscusem un tip foarte simpatic. Făcea tatuaje și începusem să vorbim pentru că i-am zis că mi-ar plăcea să scriu o carte de benzi desenate și am nevoie de un ilustrator. Ei bine, cum necum, am ajuns să ne plimbăm prin... cimitir. Cum fac toți copiii, nu-i așa? Sunt deopotrivă jenată și amuzată (acum, atunci nu) de moment. Ne oprisem și stăteam față în față, aproape lipiți, mi-a pus așa, romantic, mâna pe un obraz și se întinde să mă pupe. Ni s-au atins buzele ușor și când am simțit cum își face loc și o limbă jucăușă, m-am panicat și l-am mușcat. Acum trag nădejde că mă descurc mai bine... la mușcat.

Atracțiile mele interzise

Îmi amintesc de perioada când am fost îndrăgostită de un actor de la teatrul din oraș. Eram în liceu, vreo doi ani m-a ținut. Eram absolut fascinată, mergeam la toate spectacolele lui. Îl urcasem pe un piedestal, era zeul suprem. Întâmplarea a făcut să îl și cunosc, când am fost să dau probe pentru trupa de teatru a liceului (am și intrat), iar el era regizorul care făcea selecția și monta piesa. Atunci am descoperit că și actorii sunt oameni. Foarte cool și profesionist, dar s-a risipit și magia. Bine, nici ca adult nu mi-e rușine, acum doi ani mi se aprinseseră călcâiele după alt actor, în București, de data asta. M-a ținut doar un an, am revenit mai repede la normal. Fără să îl mai cunosc. Dar l-am sorbit din priviri la fiecare spectacol în care am avut plăcerea să-l revăd.

Nebănuite sunt căile...

Dacă stau chiar și mai bine să sap în străfundurile minții, îmi dau seama că am fost creativă și plină de resurse de când mă știu. Eram încă și mai mică, în gimnaziu. Îmi petreceam toate vacanțele la țară. Mergeam cu bunica la biserică și, o vreme, am fost ascultătoare și lipită de ea. Până am dat de ceilalți copii, care se alergau și se hârjoneau în jurul bisericii. La o slujbă de Înviere, îmi atrăsese atenția un anumit băiat. Îl ochisem pentru că era cuminte și stătea în față, în strană, cânta odată cu cei din cor. Bunica mea, sursă de informații, mi-a spus că este fiul preotului.

Câteva zile mai târziu, mi-a venit o idee. Am căutat în cartea de telefoane a bunicii numărul lor de fix. Da, cam de pe vremea aceea e povestea. L-am găsit, l-am notat și l-am păstrat o vreme. Până mi-am făcut curajul să sun. Eram deja acasă, se terminase vacanța. Mi-a răspuns tatăl lui. Scenariul îl aveam deja în cap. I-am spus că sunt... altă fată, despre care știam că e prietenă cu băiatul care îmi căzuse cu tronc, că i-am pierdut numărul de telefon și că am nevoie de el. Context: și el venea la țară doar în vacanțe, pentru că învăța la oraș și știam că are telefon mobil. Părintele, foarte blând și înțelegător, mi l-a dat fără ezitare.

Curajul iubirilor puerile

Iarăși gânduri: ce fac, încotro cu nebunia asta? Curajoasă, n-aveam o grijă. Am început să îi scriu mesaje și mă semnam drept o fană. El aflase de la tatăl lui de întâmplarea cu telefonul, mi-a spus că știe că am mințit, așa că a trebuit să recunosc. Dar începusem să vorbim diverse și să ne cunoaștem mai bine. Ador inocența acelor vremuri, îmi sunt tare dragi amintirile astea.

Pentru că pe atunci nu exista conceptul de minute și mesaje nelimitate, rămăsesem fără credit, așa că m-am mutat pe telefonul fix de acasă. Când erau părinții la serviciu, îl sunam (pe mobil, da, cel mai inteligent copil eram) și vorbeam o groază. Vrute și nevrute. Pe scurt, povestea a durat până la prima factură la telefon – o sumă exorbitantă. A trebuit să îmi fac mea culpa și să închei această prietenie. Așa că am rămas doar cu o amintire de povestit nepoților. Sau fetelor, la un pahar de Aperol.

Se anunță, deci, o revedere plină cu gânduri din alte vremuri sau, cine știe, vreo atracție la zi care merită dezbătută. Resurse avem din belșug de fiecare dată când ne întâlnim. Inocente, fanteziste sau interzise, toate amintirile își găsesc locul la masa discuțiilor noastre, însoțite, ca întotdeauna, de licoarea potrivită.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025

Sursă foto 1: pexels.com