Ne-am reîntâlnit în septembrie la One Love Coffee pentru o nouă ediție a Clubului de lectură din cadrul proiectului MiniBiblioteca. Am discutat despre două cărți care, la prima vedere, nu prea aveau nimic în comun. „Familia Monet. Comoara”, de Weronika Anna Marczak, și „Hai că am reușit, puștiule”, autobiografia lui Anthony Hopkins.

Una ne-a dus în lumea unei adolescente care descoperă peste noapte o familie despre care nu știa nimic. Cealaltă ne-a pus în fața unui om care, ajuns la aproape nouăzeci de ani, se uită înapoi la copilărie, familie, actorie, dependență, succes, bătrânețe și toate întâmplările care l-au adus până aici.

Și, deși am pornit de la două lecturi atât de diferite, am avut destule de povestit despre amândouă.

O surpriză numită „Familia Monet”

„Familia Monet. Comoara” a fost surpriza plăcută a întâlnirii și una dintre puținele cărți asupra cărora am fost aproape toate de acord. Poate și pentru că nu pornisem neapărat cu așteptări foarte mari de la un roman destinat în primul rând adolescenților.

Victoria are cincisprezece ani și, după moartea mamei sale, află că are cinci frați despre existența cărora nu știa nimic. Lasă în urmă Londra și viața pe care o cunoștea și ajunge în Statele Unite, într-o familie foarte bogată, cu reguli noi, secrete și cinci bărbați care încearcă, fiecare în felul lui, să facă loc unei surori despre care nici ei nu știau prea multe.

Povestea are suficiente ingrediente cât să te facă să întorci paginile repede, dar ceea ce ne-a convins a fost mai ales vocea Victoriei. Weronika Anna Marczak reușește să surprindă foarte bine felul în care gândește o adolescentă, cu nesiguranțele, contradicțiile, exagerările și reacțiile specifice vârstei. Iar de aici discuția noastră a alunecat inevitabil spre propriile adolescențe și spre diferențele dintre generații.

Am vorbit și despre relația dintre Victoria și frații ei, despre limitele pe care aceștia încearcă să i le impună și despre cât din comportamentul lor poate fi pus pe seama grijii și cât începe să semene cu nevoia de control. Tocmai aceste nuanțe au făcut ca o carte aparent foarte ușoară să ne ofere destul material de discuție.

Cert este că primul volum și-a făcut treaba: ne-a convins să vrem să aflăm ce se întâmplă mai departe. Seria are cinci volume, așa că familia Monet probabil nu va dispărea prea curând de pe listele noastre de lectură.

Anthony Hopkins, dincolo de roluri

Cu totul altfel a fost întâlnirea cu Anthony Hopkins. „Hai că am reușit, puștiule” nu este o autobiografie construită riguros, an după an, film după film. Hopkins sare între perioade, oameni și amintiri, se întoarce la copilărie, apoi ajunge pe un platou de filmare. Vorbește despre alcoolism, despre familie, despre Laurence Olivier sau Richard Burton, despre succes, moarte și bătrânețe.

Mie tocmai felul acesta de a povesti mi-a plăcut foarte mult. Am avut senzația că nu încearcă să-și ordoneze retrospectiv viața ca să-i găsească un sens perfect și nici să construiască o versiune atent cosmetizată a lui însuși. Își recunoaște furia, orgoliul, excesele, relațiile pe care le-a stricat și momentele în care nu a fost omul care ar fi vrut să fie. În același timp, își privește propriul succes cu un amestec de uimire și autoironie.

Poate cel mai interesant este contrastul dintre dimensiunea carierei sale și felul foarte puțin solemn în care vorbește despre actorie.

Învață-ți replicile și vino la timp

După zeci de ani de carieră și unele dintre cele mai cunoscute roluri din cinematografie, Hopkins nu pare deloc interesat să transforme actoria într-un mister accesibil numai celor aleși. Dimpotrivă, sfaturile lui sunt surprinzător de concrete: muncește, învață-ți textul, nu întârzia, respectă oamenii cu care lucrezi.

La un moment dat, reduce profesionalismul la câteva lucruri foarte simple: „Fii profesionist. Asta înseamnă să saluți echipa. Să îți înveți replicile. Să vii la timp. Să ai grijă de ceilalți.”

Și are foarte puțină răbdare cu actorii care își transformă meseria într-o formă de martiriu sau care ajung să se considere atât de speciali încât cei din jur trebuie să se adapteze permanent la ei. În schimb, îi îndeamnă pe actorii tineri să accepte rolurile care apar, să citească, să se uite la filme vechi și să învețe de la cei foarte buni.

Dincolo de actorie, însă, ideea revine în multe alte forme pe parcursul cărții: să faci lucrurile în loc să petreci prea mult timp pregătindu-te să le faci.

„Viața este în plină desfășurare. Asta nu e o repetiție pentru marele eveniment. Ăsta este marele eveniment.”

Să faci lucrurile înainte să fii pregătit

Hopkins povestește despre un copil despre care profesorii și chiar tatăl lui credeau că nu va ajunge prea departe. Nici el nu pare să fi avut o imagine mult mai bună despre sine. Spre sfârșitul cărții spune că, încă din copilărie, s-a considerat un impostor și că nu și-a făcut niciodată un plan adevărat pentru propria viață.

Cu toate acestea, unul dintre lucrurile care se repetă în carte este refuzul de a rămâne pe loc. Uneori îl numește ambiție, alteori furie, încăpățânare sau pur și simplu noroc. La bătrânețe, perspectiva lui pare mult mai simplă: gândește mai puțin și fă lucrurile care îți plac.

Pictează și desenează, cântă la pian, citește și continuă să lucreze. Iar sfatul pe care îl dă celor care trec prin perioade dificile este să se întoarcă la copilul care au fost, înainte ca ceilalți să le spună ce pot și ce nu pot să devină.

Poate de aceea autobiografia lui nu mi s-a părut în primul rând o carte despre actorie. Este mai degrabă povestea unui om care pare încă surprins că viața lui a ieșit așa.

„E doar un lung rămas-bun”

Spre final, bătrânețea și moartea apar tot mai des în paginile cărții, dar fără dramatismul la care te-ai putea aștepta. Hopkins are 87 de ani când termină manuscrisul și vorbește foarte direct despre timpul care i-a rămas.

După moartea mamei unei prietene, aceasta îi spune despre viață: „E doar un lung rămas-bun.” Lui Hopkins îi place ideea. Succesul, covoarele roșii și sentimentul propriei importanțe pot ascunde pentru o vreme lucrul acesta, dar nu îl pot schimba.

În ianuarie 2025, în timp ce cartea mergea la tipar, incendiile din Palisades i-au distrus casa lui și soției sale, Stella. Reacția cu care încheie povestea spune poate mai multe despre Hopkins la 87 de ani decât multe dintre episoadele carierei sale: lucrurile dispar, iar tu continui.

Există și o imagine care revine în ultimele pagini și care mi-a plăcut mult: alergătorul urmărit inevitabil de „doamna cu coasa”. Știi că îl va prinde la finiș, spune el, dar măcar poți să o faci să alerge după tine.

Două vârste, aceeași seară

Fără să le fi ales pentru această legătură, am ajuns să citim în aceeași lună o carte spusă prin ochii unei adolescente de cincisprezece ani și una scrisă de un om ajuns la 87. Victoria abia încearcă să înțeleagă cine este și unde îi este locul. Hopkins privește în urmă spre copilul care a fost și spune, în fond, să nu-l pierdem pe drum.

Iar noi am făcut ceea ce facem de fiecare dată la Clubul de lectură: am pornit de la cărți și am ajuns la adolescență, familie, profesie, alegeri, bătrânețe și propriile noastre povești.

Am plecat de la club cu noi recomandări, cu o nouă trecere în revistă a cărților Freidei și, bineînțeles, cu cărți împrumutate între noi sau de la MiniBiblioteca.

Ce citim luna viitoare?

În octombrie rămânem la două cărți foarte diferite ca atmosferă și stil. Cartea principală a lunii este „Soarele negru”, de Bogdan-Alexandru Stănescu, un roman despre familie, copilărie și trecut, construit în jurul relației dintre doi frați și al unei istorii de familie marcate de absențe, tensiuni și lucruri rămase nespuse.

Pentru lectura suplimentară am ales „E ușor să te iubesc”, de Tammara Webber. Un romance contemporan care pornește de la povestea lui Jacqueline, o studentă care încearcă să-și refacă viața după o despărțire. Este o lectură mai relaxată ca ritm, dar care abordează și teme precum trauma, consimțământul și agresiunea sexuală. Iar pentru cine ajunge la final și vrea să rămână alături de personaje, povestea continuă în „E ușor să mă rănești”, de data aceasta din perspectiva lui Lucas.

Ne revedem pe 13 octombrie, de la ora 18:30, la One Love Coffee, în Popești-Leordeni. Ca de fiecare dată, este binevenit oricine își dorește o seară în jurul cărților, indiferent dacă a citit ambele titluri, doar unul dintre ele sau vine pentru prima dată la MiniBiblioteca.

Citește despre edițiile precedente ale clubului:

• Club de lectură 1/2026 MiniBiblioteca MdPL: „Oceanul dintre noi” – începutul unui nou an de lecturi și lista completă pentru 2026
• Club de lectură 2/2026 MiniBiblioteca MdPL: O seară de iarnă între „Portocale amare” și Hemingway
• Club de lectură 3/2026 MiniBiblioteca MdPL: Între introspecție și thriller, de la dezvoltare personală la suspans
• Club de lectură 4/2026 MiniBiblioteca MdPL: Două cărți despre drumuri interioare și răscruci
• Club de lectură 5/2026 MiniBiblioteca MdPL: Cinci ani de cărți, comunitate și obiceiuri bune
• Club de lectură 6/2026 MiniBiblioteca MdPL: Timp, copilărie și lucrurile care dau sens vieții
• Club de lectură 7/2026 MiniBiblioteca MdPL: Când aceeași carte stârnește păreri complet diferite
• Club de lectură 8/2026 MiniBiblioteca MdPL: „Ucenicul arhitectului” și „Intrușii”