Luna aprilie a venit cu o lectură profundă și tulburătoare: Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina. Deși n-am reușit să fiu prezentă fizic la întâlnirea lunară a clubului Minibiblioteca MdPL, am citit cartea și m-am bucurat din plin de discuțiile de pe grupul nostru online, în care vocile cititoarelor au completat imaginea unei cărți care, deși dificilă, s-a dovedit de neuitat.

Zuleiha și Bastarda: două femei, două culturi, două lumi

Așa cum au remarcat mai multe cititoare, lectura acestei luni a fost adesea comparată cu cea din martie – Bastarda Istanbulului, de Elif Shafak. Asemănările nu sunt deloc surprinzătoare. În ambele romane, autoarele conturează femei aflate la răscrucea istoriei, trăind în contexte politice și sociale opresive. Sunt femei în căutarea unei identități proprii, într-o lume care le încearcă din toate părțile. Cultura, religia și istoria joacă un rol important în ambele povești, iar glasurile feminine sunt puse în prim-plan – uneori cu forță, alteori cu resemnare.

Totuși, stilurile celor două autoare sunt diferite. Dacă Elif Shafak a reușit să mă cucerească printr-o scriitură poetică și o narativă fluidă, Guzel Iahina a construit o atmosferă densă, apăsătoare, aproape cinematografică. Zuleiha nu se citește ușor. Nu pentru că ar fi greoaie, ci pentru că e dureroasă. Tonul e grav, cadrele sunt reci, aspre, iar personajul principal pornește dintr-un punct de umilință totală, care te face să vrei să închizi cartea și să nu mai revii.

Dar revii. Pentru că Zuleiha merită să fie urmărită.

Un început greu de dus

Primele capitole m-au răscolit profund. Relația dintre Zuleiha și soțul ei, Murtaza, este una de o cruzime revoltătoare. Umilirea femeii, violența domestică normalizată, poziția de sclavă în propria casă sunt greu de suportat, mai ales când vin însoțite și de figura unei soacre – „strigoaica” – simbol al tiraniei bătrâne și al unei tradiții abuzive perpetuate.

E o realitate care, deși plasată într-o comunitate tătară tradițională, în anii '30, sub regimul sovietic, rezonează dureros cu experiențe contemporane. Și, cumva, poate că de aceea doare atât de tare. Pentru că știm că astfel de dinamici încă există, uneori mai subtil, alteori la fel de brutal.

Siberia ca purgatoriu. Și ca loc al renașterii

Deportarea în Siberia, suferințele drumului, foametea, frigul și muncile forțate din lagăr sunt descrise de Iahina cu o rigoare care nu lasă loc de romantizare. Totuși, tocmai în acest cadru limitativ, viața Zuleihai prinde contur. Aici învață să se asculte pe sine, să-și revendice corpul, voința, gândurile.

Am simțit că romanul este, într-un fel, și un bildungsroman feminin al femeii adulte care, după ani de supunere, învață să-și construiască propria lume. Mi-a plăcut faptul că autoarea nu forțează această transformare. Schimbarea vine treptat, firesc, prin mici gesturi. Învățarea meseriei de infirmieră. Prietenia cu doctorul Leibe. Curajul de a înfrunta pericole pentru a-și apăra copilul.

Scena în care trage pentru prima oară cu pușca pentru a salva viața fiului ei m-a impresionat profund. A fost, poate, punctul în care Zuleiha și-a asumat nu doar rolul de mamă, ci și pe cel de om complet, capabil să decidă, să acționeze, să iubească.

Personaje secundare de neuitat

Guzel Iahina construiește personaje memorabile, fără să le încarce inutil. Doctorul Leibe, pictorul Ikonnikov, Isabella și soțul ei, Konstantin Arnoldovici – fiecare aduce o nuanță distinctă lagărului: umanitate, cultură, știință, dragoste de frumos. Împreună, formează o comunitate fragilă, dar profund legată prin experiența comună a supraviețuirii.

Ignatov, comandantul lagărului, este probabil cel mai surprinzător personaj masculin. Nu este un erou, nici un martir, dar e, mai ales, om. Blând, moral, discret și atent, Ignatov reprezintă o posibilitate de iubire autentică, dincolo de traume și trecut. Relația lui cu Zuleiha este construită cu finețe, cu pauze, cu priviri mai mult decât cuvinte – și tocmai de aceea atât de puternică. Ultimul capitol m-a emoționat până la lacrimi, mai ales prin alegerea Zuleihai de a rămâne fidelă misiunii ei de mamă, chiar și în ciuda sentimentelor care ar fi tras-o într-o altă direcție.

O lectură care merită efortul

Zuleiha deschide ochii nu este o carte ușor de parcurs. Dar este una care rămâne cu tine mult timp după ce ai închis-o. Este despre suferință, dar și despre reziliență. Despre cum se poate naște lumina chiar și în cele mai întunecate colțuri. Despre cum femeile pot renaște, nu doar supraviețui.

Chiar dacă nu am fost prezentă fizic la clubul de lectură din aprilie, m-am simțit totuși parte din întâlnire. Prin impresiile împărtășite online, am simțit cum lectura aceasta a unit din nou grupul nostru. A fost o conversație sinceră, profundă. Una care ne-a făcut să privim altfel nu doar literatura rusă contemporană, ci și propriile noastre lupte.

Citește despre edițiile precedente ale clubului: