Am citit Scrisoare de iertare, de V (fosta Eve Ensler), și Mă bucur că mama a murit, de Jennette McCurdy, la distanță mică una de cealaltă. Nu planificat, ci dintr-o pură întâmplare, de parcă s-ar fi atras una pe cealaltă. Asta pentru că vorbesc despre același lucru, din unghiuri diferite. Ambele cărți explorează traumele produse de abuzurile parentale și urmele pe care acestea le lasă în viața adultă. Nu sunt cărți despre soluții rapide sau împăcări ca în povești, ci despre curajul de a numi abuzul, asumarea trecutului și încercarea, uneori stângace, de a trăi mai departe.

Scrisoare de iertare – V (fosta Eve Ensler)

Scrisoare de iertare este un text scurt, atipic, construit în jurul unei idei incomode: o scrisoare imaginară scrisă din perspectiva tatălui care și-a abuzat fiica. V nu povestește faptele în mod detaliat și nici nu își reconstruiește copilăria cronologic. În schimb, creează un spațiu în care agresorul își recunoaște vina, fără scuze, fără justificări, fără transfer de responsabilitate.

Cartea nu ne prezintă iertarea în sens clasic și nu promite vindecare. Iertarea, așa cum este gândită aici, nu este un act moral superior, ci o posibilitate interioară, una care poate exista doar după recunoașterea deplină a răului. Textul este sobru și concentrat, și tocmai de aceea apăsător. Nu aduce o eliberare emoțională rapidă, ci o formă de liniște tensionată, ca și cum ar spune: atât ar fi fost necesar atunci, atât a lipsit.

Este o carte care funcționează mai degrabă ca exercițiu terapeutic și etic decât ca literatură narativă. Puterea ei stă în claritate și în refuzul ambiguității.

Mă bucur că mama a murit – Jennette McCurdy

Cartea lui Jennette McCurdy este un memoriu amplu, direct și lipsit de menajamente. Relația cu mama, prezentată ca profund abuzivă, este construită pe control, vinovăție, manipulare emoțională și pe o confuzie constantă între iubire și posesivitate. Abuzul nu este explicit violent, ci persistent, invaziv și normalizat, ceea ce îl face cu atât mai greu de identificat și de contestat.

J. McCurdy scrie despre copilăria ca actriță, despre anorexie, despre imposibilitatea de a se separa psihic de mamă și despre sentimentul de vid care apare după moartea acesteia. Titlul, șocant la prima vedere, nu este provocator gratuit. El exprimă o eliberare tardivă și dureroasă, nu o bucurie simplă.

Tonul este uneori ironic, alteori crud, dar mereu lucid. Cartea nu cere empatie și nu îndulcește nimic. Tocmai această onestitate o face greu de citit pe alocuri, dar și convingătoare.

Două perspective asupra aceleiași răni

Citite împreună, cele două cărți se completează. V vorbește din poziția adultului care își imaginează ceea ce nu a existat niciodată: asumarea agresorului. J. McCurdy vorbește din interiorul copilului devenit adult, care încearcă să înțeleagă un trecut în care granițele au fost constant încălcate.

Diferența de formă este esențială. Scrisoare de iertare este concentrată, simbolică, aproape abstractă. Mă bucur că mama a murit este concretă, episodică, plină de detalii. Punctul comun este însă refuzul tăcerii. Ambele cărți spun, în feluri diferite, că vindecarea nu poate începe fără a numi clar abuzul și fără a-l scoate din zona ambiguității morale.

Niciuna nu oferă soluții sau modele de urmat. Vindecarea apare ca proces incomplet, fragil, uneori contradictoriu. Și tocmai de aceea sunt credibile.

Recepție și ecou

Ambele volume au fost intens discutate. Cartea lui V a fost citită mai ales în cheie terapeutică și feministă, ca un exercițiu de responsabilizare și de reparație simbolică. Memoriul lui J. McCurdy a fost apreciat pentru curajul de a demonta imaginea idealizată a mamei și pentru refuzul sentimentalismului.

Reacțiile puternice pe care le-au generat spun ceva important: există încă multă dificultate în a accepta că familia poate fi un spațiu al traumei și nu doar al protecției.

În loc de concluzie

Nu aș spune că aceste cărți „se recomandă” oricui. Sunt texte care cer disponibilitate emoțională și onestitate față de propriile istorii. Citite separat, fiecare oferă o perspectivă valoroasă. Citite împreună, conturează mai clar cât de diferit poate arăta drumul spre vindecare și cât de mult contează, uneori, simplul fapt de a spune adevărul.

Pentru cei care se încumetă la aceste lecturi, fie din curiozitate, fie din dorința de a identifica experiențe proprii dificile din copilărie și de a învăța din lecțiile altora, ambele cărți au fost publicate în limba română:

• Scrisoare de iertare, Editura Pagina de Psihologie
• Mă bucur că mama a murit, Editura Alice Books