Copilul meu de șase ani are planuri mari: vrea să se facă cofetar. Nu oricum – își dorește să facă torturi pentru copii, de ziua lor. Vrea să-i vadă fericiți și crede că deserturile frumoase îți dau superputeri. Dimineața, în drum spre grădiniță, inventăm rețete. Unele ar intra fără probleme într-un meniu real (cum ar fi „tort cu căpșuni și cremă de mascarpone”), altele mai degrabă într-o poveste SF („cheesecake cu popcorn și murături”). Dar nu despre rețete perfecte e vorba. Ci despre curiozitate, joacă și momentele acelea care ne apropie fără efort.
Eric nu a fost niciodată un copil mâncăcios. Dar am descoperit că atunci când îl implic în gătit, totul se schimbă. Devine curios, vrea să guste, să încerce, să „verifice dacă mai trebuie parmezan”. E mare fan – ar pune parmezan la orice. Inclusiv pe bruschete. Despre cum arată bucătăria după o astfel de sesiune „creativă”, asta e altă poveste. Adesea cu făină atât pe blat, cât și pe noi, ulei pe jos, linguri rătăcite și râsete multe. Dar, dincolo de dezordine, e ceva ce prețuiesc enorm: bucuria de a face împreună.
Un strop de soare în farfurie, într-o seară ploioasă
Într-una din serile trecute, pentru că ploua și nu mai puteam rămâne la joacă pe afară, am improvizat un picnic în sufragerie. Am întins o pătură în mijlocul camerei, am aprins câteva lumânări mici și am adus bucătăria la noi. Bineînțeles, au participat și alți invitați de seamă, precum toate jucăriile de pluș. Ba chiar și câteva mașinuțe „pofticioase”.
Am făcut bruschete simple – pâine prăjită, usturoi, roșii cherry, busuioc proaspăt și un strop de ulei de măsline. Am ales Monini, cum fac de ceva timp. Îmi place gustul lui echilibrat, ușor fructat, dar mai ales faptul că știu ce pun în farfurie. Monini e pentru mine o alegere constantă tocmai pentru că mă simt liniștită oferindu-l și copilului meu. E 100% ulei de măsline extra-virgin, obținut prin metode naturale, fără compromisuri.
Eric a vrut să le „decoreze” – a pus bucățele de parmezan peste fiecare felie. Apoi s-a așezat pe pătură și a spus: „Mami, bruschetele astea sunt ca niște mini-pizza. Le putem vinde și la restaurantul meu, dacă vrei”. Și le-a gustat. Trei la rând.
Bucătăria, locul unde copilăria capătă aromă
În ultima vreme, încerc să îl implic mai des pe Eric în bucătărie. Îl las să spele legume, să rupă frunze de salată, să ungă feliile de pâine cu ulei sau să condimenteze mâncarea. Încă lucrăm la potrivirea cantităților. La noi, „un praf de sare” poate însemna o avalanșă.
Am observat că atunci când simte că are un rol, mănâncă altfel. Și mai ales: ne conectăm. Își exersează răbdarea, își asumă mici responsabilități și își dezvoltă gustul. Uneori îi dau de ales între două tipuri de ulei sau între două mirodenii. Mi se pare că se bucură de o formă de independență și respect, chiar dacă vorbim despre o simplă cină.
Gustul devine grijă. Și grijă devine bucurie
Poate că nu o să țină minte toate ingredientele rețetelor pe care le încercăm acum. Dar sunt sigură că va ține minte cum ne-am simțit făcându-le împreună. Va asocia uleiul de măsline cu ceva bun și simplu, roșiile cherry cu râsul nostru, parmezanul cu libertatea de a pune „cât vrea el”.
Asta îmi doresc cel mai mult să-i ofer prin alegerile mele – nu doar mese sănătoase, ci și siguranța că poate explora gusturi și texturi fără presiune. Pentru că, atunci când facem lucrurile împreună, ele capătă sens și devin mai prețioase.
Și, cine știe? Poate într-o zi, în laboratorul lui de cofetărie, o să existe și o secțiune de „bruschete inspirate din copilărie”. Cu ulei Monini, roșii dulci și un strop de poveste.
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025