Întoarcerea la cursa de 10 km de la „Constantina Diță”, după un an în care relația mea cu alergarea s-a schimbat, între perioade de progres, pauză și regăsire

Cred că alergătorii sunt cei mai fericiți să povestească despre pasiunea lor. Când aleargă, cum aleargă, de ce aleargă. Fiecare detaliu capătă sens când îl spui cuiva care înțelege.

Și eu mă întorc des la începuturi, cu un fel de nostalgie. Nu a fost un moment clar în care să spun „gata, de aici începe”. Mai degrabă s-a strecurat încet, tură cu tură, fără să-mi dau seama că devine parte din mine.

Cum a început

Alergam într-un parc din Popești, unde o tură avea 250 de metri. Ieșeam de trei ori pe săptămână, fără excepție, și îmi propuneam de fiecare dată să mai adaug o tură. La început au fost 3 km, cât am reușit la primul „antrenament”, apoi 4, apoi 5, până când am ajuns la 10 km, ținta pe care mi-o fixasem înainte de prima cursă.

În același timp, aveam impresia că trebuie să alerg și mai mult, și mai repede. Nu știam nimic despre zone de efort, despre progresie sau despre răbdare. Nu aveam pe nimeni care să mă ghideze, așa că am făcut totul după instinct. Privind în urmă, nu a fost o strategie, dar a fost ceva valoros: am construit consecvența. Ieșeam, indiferent de cum mă simțeam, și asta a contat mai mult decât orice plan.

De la entuziasm la pauză

Apoi au venit cursele. Întâi dorința de a termina, apoi dorința de a merge mai departe. Primul semimaraton l-am alergat la mai puțin de șase luni de când începusem, iar primul maraton la un an distanță. Totul se întâmpla repede, poate prea repede, dar era o perioadă în care energia compensa lipsa de experiență.

După aceea, motivația s-a schimbat. Am început să urmăresc timpi, să încerc să-i îmbunătățesc la fiecare distanță. Și o vreme am reușit. Până când, din motive care nu țin neapărat de alergare, nu am mai putut să continui în același ritm.

Am pierdut din consecvență, din volum, din viteză. Și, odată cu ele, o parte din încrederea pe care o aveam în mine ca alergător. A fost nevoie să mă opresc puțin și să regândesc totul, nu neapărat în termeni de performanță, ci de echilibru.

Nu am renunțat la curse, pentru că ele au rămas o sursă de energie greu de înlocuit. E ceva aparte în a alerga alături de mii de oameni, în a simți că, pentru câteva ore, toți mergeți în aceeași direcție. Dar am schimbat așteptările. Acum pornesc știind că voi primi exact cât am investit în perioada dinainte. Și chiar dacă uneori alerg mai încet decât mi-aș dori, rămâne bucuria simplă că am fost acolo.

Întoarcerea la „Constantina Diță”

Prima mea participare la cursa de 10 km din cadrul Bucharest International Half Marathon by Constantina Diță, în 2025, a venit într-un context foarte diferit față de cel de acum.

Veneam după Paris, unde alergasem una dintre cele mai frumoase curse ale mele și obținusem un PB pe care mi-l doream mult. A urmat apoi o cursă dificilă la Legal Half Marathon, dar la „Constantina Diță” simțeam că pot din nou să trag pentru un rezultat bun.

Nu am pornit cu gândul clar la un PB, dar cursa a mers bine. Am avut un ritm constant, m-am simțit în control și, undeva pe final, am început să cred că este posibil. A fost genul acela de cursă în care realizezi pe parcurs că lucrurile se leagă.

Mi-au lipsit 25 de secunde.

Dacă la Paris am plâns de bucurie, aici am plâns de ciudă. Diferența a fost mică, dar suficientă cât să transforme aproapele într-o frustrare greu de ignorat. A fost una dintre acele lecții pe care le înțelegi mai târziu decât le trăiești.

Anul acesta: altă miză

Anul acesta m-am întors la aceeași cursă, dar fără presiunea de atunci. Nu eram suficient de pregătită și știam asta, așa că nu mi-am setat niciun obiectiv legat de timp. Mi-am propus doar să fiu acolo și să mă bucur de experiență, indiferent cum va arăta ea.

Am alergat împreună cu prietena mea Mădălina. Nu credeam că o să reușim să ne sincronizăm la vreo cursă, fiecare având ritmul ei, programul ei, dar tocmai asta a făcut momentul și mai special. A venit natural.

Și, alergând împreună, mi-am amintit ceva ce, deși știam, uitasem pe parcurs: cât de mult contează oamenii.

La Gerar am alergat în echipă. La Băneasa l-am avut pe Octav, care m-a ajutat să duc cursa până la capăt. Acum am avut-o pe Mădălina, care mi-a fost nu doar partener de alergare, ci și un punct de sprijin. Sunt momente în care nu te ține doar motivația ta, ci și prezența celui de lângă tine. Și, uneori, și un pic de orgoliu, pentru că nu vrei să fii tu cel care se oprește.

Mi-am amintit și de primul meu maraton, alergat cu grupul organizat de 321sport. Cât de mult a contat atunci să nu fiu singură, să am ritm, susținere, oameni care trec prin același efort.

Alergarea înseamnă multe lucruri, timp cu tine, disciplină, dorință de a evolua. Dar, dincolo de toate, înseamnă oameni. Oameni care te susțin, oameni care te inspiră și oameni pe care îi inspiri, uneori fără să-ți dai seama.

Ce urmează

Primul pe listă este crosul de la Unstoppable Duathlon, unde voi alerga 6 km. E, într-un fel, doar un pretext, pentru că rolul meu principal va fi să îl susțin pe Eric la al doilea lui duatlon.

Apoi semimaratonul de la OMV Petrom Bucharest Half Marathon, unde voi alerga tot alături de Mădălina, la primul ei semimaraton. Îmi doresc să pot fi pentru ea ceea ce au fost și alții pentru mine în momentele importante.

Sunt încă în căutare și nu mă mai grăbesc să ajung undeva anume. Știu că nu mai sunt în punctul în care eram acum ceva timp, dar știu și că nu am renunțat. Iar asta, deocamdată, e suficient ca să merg mai departe.