Trei concursuri și câteva lecții despre sport

În ultimele luni, Eric a participat la trei competiții foarte diferite: o alergare montană, o cursă de bicicletă și un triatlon. Toate trei, puse împreună, spun destul de bine povestea acestei perioade. Trei sporturi, trei experiențe diferite și câteva lucruri învățate pe parcurs.

Prima noastră alergare montană împreună

De când am început să alerg (iată că s-au făcut deja trei ani) mi-am dorit la fiecare ediție să ajung la Predeal Forest Run. Până acum nu s-a potrivit niciodată. Apărea câte un eveniment sau, pur și simplu, nu aveam cu cine să îl las pe Eric. Singura mea experiență de concurs montan rămăsese Semimaraton Brașov. Anul acesta eram din nou în ultima situație, doar că am schimbat abordarea. Dacă nu am cu cine să îl las, de ce să nu mergem împreună?

În aprilie alergasem deja cu Eric cei 3 km de la Băneasa Forest Run, fără nicio problemă. Așa că la Predeal am ales Family Run, 2,8 km cu aproximativ +/-70 m diferență de nivel.

Auzisem cât de frumos este traseul și cât de faină e atmosfera. Și chiar a fost o experiență minunată pentru amândoi.

Eu încă învăț cum să abordez cursele împreună cu Eric. Avem de negociat frustrarea când nu iese primul, dorința lui de a alerga tare din primii metri și încercările mele de a-l tempera ca să nu-și consume energia prea repede.

Deocamdată, pentru noi funcționează o singură regulă: Eric aleargă cum poate, iar eu vin în ritmul lui. Dacă țin pasul, desigur.

Și cu explicațiile de rigoare că nu este nimic greșit în a merge atunci când simți nevoia, exact asta am făcut. Am mers pe urcări și pe potecile înguste, iar în rest am alergat cât și cum a vrut el.

Ne-am distrat pe cinste și am descoperit că la coborâri are exact același stil ca mine: viteză maximă. La finish m-a lăsat în urmă și a trecut glorios singur spre medalie.

Așa că, dacă motivele „administrative” nu-mi permit să particip singură la alergări montane, cred că am găsit soluția. Mergem împreună la curse Family și descoperim traseele montane în doi.

Peste 200 de copii pe bicicletă

La Turul României am ajuns fără să știm foarte bine la ce să ne așteptăm. Era chiar prima dată când auzeam despre această competiție și, înainte de cursă, lucrurile îmi erau destul de neclare. Pentru etapa din București existau King of the Capital și Cursele copiilor, acestea din urmă pe categorii diferite de vârstă.

Abia când am ajuns acolo am înțeles exact și sistemul cursei. La categoria U9, Eric avea de parcurs două ture. În momentul în care primul biciclist termina cele două ture, cursa se încheia: cei aflați deja în tura a doua o puteau termina, iar cei care abia încheiau prima tură erau opriți la finish.

Eric a fost foarte încântat de competiție. Eu m-am bucurat mai ales să îl văd concentrat și atent, alături de colegii lui de categorie de la Unstoppable Sport Club. Cu peste 200 de copii numai la categoria lor, pentru mine conta să fie atent, să se descurce în pluton și, evident, să termine cu bine, fără căzături sau accidentări.

Cursele copiilor au fost organizate după-amiaza, după finalizarea cursei adulților, King of the Capital. Piața George Enescu s-a umplut de copii, părinți și biciclete. Aproape 1.500 de copii erau înscriși la toate categoriile, de la Pișpirică, pentru copiii născuți între 2022 și 2024, până la U15.

Atmosfera mi-a plăcut foarte mult și este una dintre experiențele pe care mi-aș dori să le repetăm la edițiile viitoare.

Lui Eric îi place mult bicicleta, chiar dacă ajungem să pedalăm mai rar decât ne-am dori. Momentan nu îl ajută prea mult nici bicicleta, care, deși cumpărată destul de recent, deja nu mai este potrivită pentru înălțimea lui. Copiii cresc, iar bicicletele aparent nu țin pasul cu ei.

Al doilea triatlon și o cursă mai grea decât prima

După primul triatlon al lui Eric, tot la Divertiland, în iunie, eram înscriși și la ediția din septembrie a Divertiland Relay by Seven, TriKids Triatlon.

Pe timpul verii nu am mai ajuns la înot, pentru că programul nu s-a potrivit cu al nostru, dar am decis să mergem totuși la concurs. Eric era foarte încrezător și gata să dea tot ce poate.

Doar că de data aceasta s-a dovedit mai greu decât se aștepta.

La primul triatlon, la numai o săptămână după ce renunțase la plută la antrenamente, reușise să înainteze în stilul propriu până la jumătatea bazinului, înainte ca un salvamar să meargă lângă el și să îl ajute până la capăt. Acum a avut nevoie de ajutor încă din primul sfert de bazin.

Am văzut că îi era greu să înainteze și, deși a fost încurajat de colegi, antrenori, părinți și voluntari, cred că după proba de înot i-a fost greu să se replieze.

În prima tranziție s-a concentrat mai greu, s-a încurcat când și-a încălțat pantofii de alergare și s-a supărat pentru că toată lumea îi dădea indicații. Inclusiv eu. A plecat pe bicicletă puțin demoralizat.

A dus însă cursa până la capăt. La alergare s-a încurcat puțin și din cauza finishului, care fusese schimbat și nu era foarte clar delimitat, dar voluntarii l-au îndrumat spre traseul corect. A ajuns cu bine la final, dar fără aceeași energie ca la primul triatlon.

Cred însă că fiecare dintre noi și-a luat câte ceva din experiența aceasta. Mai ales eu.

Am văzut asta și la mine pe parcursul acestui an, mult mai dificil din punctul de vedere al antrenamentelor. Și văd și la el un lucru pe care îl știm cu toții: consecvența bate talentul. Iar în competiții culegem, de cele mai multe ori, ceea ce semănăm la antrenamente.

Dincolo de podiumuri și clasamente

Au fost trei concursuri foarte diferite și trei experiențe la fel de diferite. Am fost acolo și ne-am bucurat de atmosfera competițiilor. Am văzut sportivi extraordinari de toate vârstele și, mai ales, foarte mulți copii care se bucură de sport. Cred că, până la urmă, aceasta este esența a tot ceea ce facem. Dincolo de podiumuri, premii și clasamente.

Ca de fiecare dată, am toată aprecierea pentru antrenorii care știu să le insufle copiilor bucuria de a face sport, fără să pună presiune pe ei. La fel și pentru părinții care fac toate eforturile pentru a le susține pasiunile și visurile.

Și, mai ales, jos pălăria pentru acești copii care se așază la start cu emoții și speranțe. Urmăresc rezultatele lunilor de antrenamente, dar, în același timp, vor să se joace și să se bucure de sport, așa cum e firesc la vârsta lor.

Poate că exact asta încerc și eu să învăț din toate competițiile lui Eric: să îl ajut să ia sportul în serios, fără ca sportul să devină prea serios.