Acum doi ani, la doar șapte luni după ce mă apucasem de alergare, bifam deja al treilea semimaraton. După Gerar, în ianuarie, și Brașov, în aprilie, urma Băneasa, tot în aprilie. Era o perioadă în care construiam foarte atent, cu antrenamente bine organizate, adaptate nivelului meu de atunci. Urmăream o evoluție firească, pas cu pas.

Anul acesta a devenit, fără să-mi propun, anul revenirilor, toate la doi ani distanță. Am revenit la Gerar. Era planificat să revin și la Brașov, dar nu s-a mai putut din motive logistice. Iar Băneasa a venit ca o reîntâlnire firească. Atunci urma să participăm și la cursa Family împreună, doar că Eric a făcut varicelă și a trebuit să renunțăm. Așa că anul acesta a fost și o mică revanșă pentru noi.

Atmosfera și condițiile din pădure

Băneasa rămâne una dintre cursele cu cea mai bună energie. Aproape 2500 de alergători și peste 150 de voluntari. Oameni care încurajează constant, multă voie bună și un sentiment că toți sunt acolo pentru aceeași experiență, indiferent de ritm sau obiectiv.

Cursa a venit după o săptămână întreagă de ploi. În ziua startului a fost soare și cald, dar în pădure condițiile au rămas dificile, cu multe bălți și porțiuni serioase de noroi. În trail, ritmul nu îți aparține în totalitate, iar terenul schimbă regulile. Iar de data aceasta diferența a fost mult mai vizibilă. Nu puteam să mă mișc liber, nu aveam cum să mențin un ritm constant și nici nu avea sens să urmăresc un timp clar.

Eu rămân, în continuare, mai apropiată de asfalt. Îmi place să văd progresul în cifre, să alerg cursiv și să știu exact unde mă aflu. În pădure, mai ales în condițiile acestea, a fost mai degrabă despre adaptare decât despre control.

Cum s-a schimbat raportarea la timp

În 2024, pe o vreme excelentă și fără antrenamente specifice de trail, mi-am dorit să termin în sub două ore și am reușit.

Acum, în contextul dat, cu mult mers pentru a evita bălțile, cu mușchi solicitați diferit și cu o perioadă în care nu am avut cea mai constantă pregătire, singurul target realist a rămas să termin sub 2h30.

Am plecat în cursă alături de Octav, de la 321sport. A rămas lângă mine, m-a așteptat, m-a încurajat și a avut răbdarea de care aveam nevoie, fără să mă preseze în niciun fel. Au fost și momente în care m-am gândit că ar fi mai simplu să mă opresc, dar faptul că nu eram singură a făcut diferența.

Sunt oameni care se bucură sincer de noroi, care intră direct prin bălți și pentru care asta face parte din farmecul cursei. Eu încă nu sunt acolo. În momentul în care am simțit că noroiul a ajuns până la șosete, reacția mea a fost că nu e ceva ce vreau să repet.

După cursă am spus „never again”, dar las totuși loc de negociere. A fost greu, iar următoarele două zile au venit cu febră musculară serioasă și coborât scările cu grijă. Dar e genul de experiență care, în timp, începe să se așeze altfel.

3 kilometri împreună

Partea care a contat cel mai mult pentru mine a fost cursa de Family. Cei 3 km alergați împreună cu Eric.

Am încercat, din dorința de a-l tempera, să-l fac să-și dozeze energia. M-am gândit că 3 km nu sunt 600 de metri, ca la Legal Run. Doar că, în încercarea mea de a-l controla, mai mult l-am încurcat. La un moment dat, nu mai știa cum să alerge.

L-am lăsat să-și găsească ritmul și eu am încercat să țin pasul cu el. A alergat foarte bine și am terminat cei 3 km în 20 de minute, cu un efort constant pe tot parcursul.

La final, însă, a fost momentul dificil. Văzând că alți copii ajung înaintea lui, s-a demoralizat. În mintea lui, cursa se lega de ideea de a câștiga. Deși nu era o competiție în sensul clasic, emoția a fost reală și greu de gestionat în acel moment.

Mai avem de lucrat la toleranța la frustrare. Dar aici lucrurile nu sunt chiar simple, pentru că mă regăsesc în reacțiile lui mai mult decât mi-ar plăcea să recunosc. Și eu am avut momente în care am fost dezamăgită după curse în care nu mi-am atins obiectivul, chiar și când diferența era foarte mică. Așa că, inevitabil, învățăm împreună.

Alergarea rămâne pentru noi un spațiu comun, în care descoperim, ajustăm și creștem în ritm propriu. Atât timp cât rămâne o experiență frumoasă și motivul principal este mișcarea și timpul petrecut împreună, suntem exact unde trebuie.